marți, 2 septembrie 2014

Delirul, lipsa de iubire, falsa iubire şi bolile psihice

Falsa reprezentare a realităţii
Toate bolile psihice au la bază o falsă reprezentare a realităţii, fie că e vorba de sine, de ceilalţi sau de lumea din jur.
Această falsă reprezentare a realităţii îşi află formele extreme în delir, întâlnit în psihoze. În aceste forme, cauzele organice joacă adesea un rol determinat (ca, de pildă, delirul produs de droguri sau de alcool); ele ţin, aşadar, de o terapeutică medicamentoasă. Totuşi conţinutul delirului – ca şi acela al viselor, de altfel – depinde în parte de viziunea despre lume pe care o are omul, de dorinţele, de temerile şi de starea sa afectivă. Una dintre problemele pe care le întampină terapeutul este că delirul are o mare putere de stăpânire asupra bolnavului, pe care-l face în cele mai multe dintre cazuri rezistent la orice rectificare prin reflecţie sau discurs rational. Terapeutica medicamentoasă constituie atunci un adjuvant nu doar util, dar chiar indispensabil; reducând forţa delirului, ea îl face pe bolnav receptiv la discursul terapeutului şi capabil de o reflecţie personală, prin care să-şi rectifìce în mod progresiv viziunea despre lume şi reprezentarea pe care o are despre realitate.
Puţini sunt psihoterapeuţii care să ţină seama, ca de un factor constitutiv al multor boli psihice, de această falsa reprezentare a realităţii – concepută ca o falsă Weltanschauung, ca o falsă viziune asupra lumii şi existenţei -, şi care, aşadar, să privească rectificarea acestei reprezentari drept un element important al terapeuticii. Printre ei se detaşează Viktor Frankl cu logoterapia sa, care plasează problema sensului (logos) existenţei în centrul înţelegerii bolilor psihice şi al terapiei lor. Însă, chiar dacă el consideră în mod just că relaţia omului cu Dumnezeu este determinantă în ceea ce priveşte sensul corect sau nu pe care omul îl dă existenţei sale şi în ceea ce priveşte efectele pozitive sau negative care rezultă de aici pentru sănătatea sa mintală, concepţia sa rămâne vagă şi generală, lipsindu-i raportarea la o antropologie religioasă bine determinată.
Am arătat în altă parte că, în cadrul creştinismului, Părinţii au definit cu precizie cauzele şi efectele pe care le are patologia cunoaşterii şi felul în care aceasta poate fi remediată.
Această patologie a cunoaşterii este destul de complexă. Pe de o parte, necunoaşterea lui Dumnezeu apare ca izvor al tuturor relelor, mai ales al patimilor, având în frunte iubirea de sine. Pe de altă parte, patimile falsifică cunoaşterea pe care o are omul despre lume şi viaţă, şi numai prin vindecarea patimilor, care duce la apatheia sau nepatimire, omul poate redobândi o cunoaştere cu adevarat justă.
În patologia psihică regăsim aceste două aspecte: pe de o parte, o reprezentare falsă a realităţii se află la originea unui anumit număr de tulburări psihice; pe de altă parte, patologia psihică falsifică cunoaşterea. Prin terapie trebuie într-adevăr să se acţioneze asupra reprezentării pe care bolnavul o are despre realitate, dar nu poate fi vorba de un proces pur intelectual; terapia trebuie însoţită de o acţiune asupra diferitelor tulburări susceptibile de a influenţa cunoaşterea.
Aceasta înseamnă că, în măsura în care putem lega patologia mentală de o patologie spirituală, terapeutica ce trebuie pusă în lucrare va trebui să constea în ajutorul bolnavului ca să-şi regăsească o cunoaştere justă realităţii prin recentrarea reprezentării sale despre lume în Dumnezeu. Aceasta permite o reducere a celor mai mulţi factori patogeni pe care i-am analizat mai înainte – falsă culpabilitate, frică fără rost, neliniştea nemotivată, absolutizarea relativului, agresivitatea perversă, greşita investire a dorinţei, supraevaluarea şi devalorizarea patologică a eului, perturbarea relaţiei cu celălalt - atitudini care sunt toate strâns legate de o falsă cunoaştere a obiectului lor.
Dar nu e mai puţin adevărat faptul că diminuarea maladiilor spirituale care stau la baza tulburărilor mentale permite rectificarea falsei cunoaşteri şi accesul la o cunoaştere non delirantă.
Lipsa de iubire
Toate consideraţiile precedente pot lăsa să se înţeleagă că terapeutica bolilor mintale legate de maladii spirituale ţine numai de terapeutica maladiilor spirituale de care este atins bolnavul psihic.  Aceasta  ar  însemna  să  uităm că, după cum am spus în primul capitol al acestei cărţi, mulţi oameni suferă de boli psihice din pricina faptului că au avut de îndurat, din cauza fragilităţii lor emoţionale, efectele negative – mai ales în copilărie – ale bolilor spirituale de care suferă cei din jurul lor.
O cauză frecventă a tulburărilor psihice este lipsa de iubire din partea celor din jur, şi mai ales a părinţilor.
Nici terapeutica duhovnicească, nici psihoterapiile nu pot să-i redea bolnavului acea iubire anume de care a fost lipsit, mai ales dacă n-a avut parte de ea vreme îndelungată. Lipsa de orice angajament afectiv al psihoterapeutului, care, aşa cum am văzut, face parte dintre condiţiile exercitării meseriei sale, exclude fireşte orice manifestare personală de iubire. Nu tot aşa stau lucrurile cu terapeutul duhovnicesc care, dacă este duhovnic, îşi poate manifesta faţă de cel pe care-l îngrijeşte, care îi este fiu duhovnicesc, o iubire de părinte, care, chiar dacă ţine de o paternitate simbolică, de un alt ordin decât paternitatea biologică, nu are mai puţină forţă. Iubirea duhovnicească, pe care o pune în lucrare această relaţie, face să intervină o afectivitate epurată şi transfìgurată atât din partea părintelui duhovnicesc, cât şi din partea fiului, şi de aceea posedă o forţă reparatoare şi reconstructivă superioară tuturor formelor de iubire psihologică, şi noi am cunoscut cazuri în care s-a săvârşit nu doar tămăduirea spirituală, ci şi tămăduirea unor boli psihice grave printr-o asemenea relaţie.
Iubirea unui adevărat parinte duhovnicesc pentru fiul său duhovnicesc este nepătimaşă, lipsită aşadar de egoism şi de orice duh de stăpânire. Este o iubire eliberatoare, care nu-l închide într-o relaţie sufocantă, ci îl deschide spre celălalt şi mai cu seamă spre Dumnezeu. Iubirea părintelui duhovnicesc pentru fiul său duhovnicesc e în acelaşi timp expresia şi simbolul iubirii infinit mai mari şi infinit mai profunde a lui Dumnezeu, de care se cuvine să se lase într-un sfârşit covârşită.
Cerând desăvârşita cinstire a părinţilor (cf. Mt. 15, 4-5; Mc. 7, 10; 10, 19; Lc. 10, 20), creştinismul cumpăneşte totuşi legătura cu ei prin legătura cu Dumnezeu (cf. Mt. 10, 37; 19, 29; Mc. 10, 29; Lc. 14, 26). Hristos Însuşi spune:
Cel care iubeşte pe tată ori pe mamă mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine; cel care iubeşte pe fiu ori pe fiică mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine (Mt. 10, 37); şi chiar mai radical: Dacă vine cineva la Mine şi nu urăşte pe tatăl său şi pe mama [...], nu poate să fie ucenicul Meu (Lc. 14, 26).
Aceasta însă nu îndreptăţeşte în nici un fel lipsa de iubire, ci dă o mai mare valoare şi pondere iubirii de Dumnezeu în raport cu iubirea părinţilor.
Oricine a lăsat [...] tată sau mamă [...] pentru numele Meu, însutit va lua (Mt. 19, 29; Mc. 10, 29-30).
Iubirea lui Dumnezeu, pe care iubirea părintelui duhovnicesc o descoperă şi o mijloceşte, covârşeşte neîmplinirile afective ale omului, oricât de vechi şi profunde, dacă îşi găteşte omul sufletul să creadă în iubirea Lui şi s-o simtă.
Omul se poate lecui de rănile pricinuite de lipsa de iubire şi-şi poate redobândi preţuirea de sine prin certitudinea, dobândită mai întai prin credinţă, apoi prin simţirea sufletului, că Dumnezeu îl iubeşte, pe el şi pe toţi oamenii, fie drepţi, fie păcătoşi, cu o iubire supremă, desăvârşită, necondiţionată, fără rezerve, veşnică şi care, dumnezeiască fiind, întrece infinit iubirea omenească.
Pentru a creşte la măsura bărbatului duhovnicesc, omul trebuie să urce, rând pe rând, treptele stării de părinte şi fìu: cea biologică, cea spiritual-umană şi cea spiritual-dumnezeiască. Contrar celor afìrmate de Freud, nu Dumnezeu este un substitut al tatălui biologic pe o anumită treaptă de dezvoltare, necesar pentru a face faţă sentimentului de neajutorare (Hilflosigkeit), ci întai părintele trupesc ţine locul părintelui duhovnicesc, apoi părintele duhovnicesc ţine locul Părintelui dumnezeiesc, până când omul ajunge, sporind cu vârsta, să-şi afle adevăratul Tată, de la Care îşi are adevărata fire şi adevărata şi veşnica viaţă. Şi aflându-L dobândeşte nu simpla adăpostire – că nu pentru aceasta L-a căutat pe El -, ci deplinul set al setei sale de a primi şi a dărui iubire, acea iubire care nu aşteaptă plată, pe care ne-a făcut-o cunoscută Dumnezeu, Cel care El ne-a iubit întâi pe noi (I In 4, 10).
Iubirea care nu-i iubire
O alta cauză de natură spirituală a bolilor psihice – de care sunt răspunzătoare rudele apropiate ale bolnavului (tatăl sau mama, sau amândoi parinţii), şi nu el, dar ale cărei efecte îmbolnăvitoare le suportă -, este iubirea care nu-i iubire. Nu e vorba că mai înainte de o lipsă de iubire, ci, dimpotrivă, de o „iubire” dominatoare, sufocantă, care nu ţine seama de libertatea celuilalt, care vrea să-i faca bine cu sila.
O astfel de iubire a fost socotit, într-un mod exagerat, cauza autismului şi a schizofreniei [Mai ales de Bruno Bettelheim], culpabilizându-se sistematic şi adesea nefondat părinţii [Cu atât mai mult cu cât este posibil ca autismul şi schizofrenia să aibă în multe cazuri cauze organice]. Putem totuşi constata adesea prezenţa ei la sursa diverselor psihoze şi nevroze. Multe maladii psihice sunt, cum am arătat mai înainte, rezultatul unei carenţe afective, şi pseudoiubirea este privită drept una dintre sursele carenţelor afective, pentru că într-adevar îl lipseşte pe cel iubit în acest fel, de adevărata iubire, căreia îi ia locul.
Iubirea care nu-i iubire este de fapt chip al unei boli spirituale de care am vorbit deja pe larg, anume al filautiei, iubirea egoistă de sine. Într-adevăr, cel care iubeşte cu o astfel de iubire nu-l iubeşte pe celălalt pentru ceea ce este, respectându-i deplin personalitatea distinctă şi libertatea, ci iubeşte iubindu-se pe sine, adică făcând ceea ce-i este lui pe plac, ceea ce voieşte şi doreşte de la celălalt. Şi aşa îl sufocă, nu-l lăsa să fìe ceea ce este cu adevărat şi să acţioneze de unul singur, aşa cum doreşte; îl preschimbă într-un soi de obiect. Boala devine atunci pentru acela un refugiu (o „fortăreaţă”, cum spune B. Bettelheim) sau o forma sălbatică de exprimare de sine pe căi ocolite.
În acest caz e necesară o dublă terapeutică duhovnicească: Pe de o parte, pe cât se poate, trebuie îndreptată spre cei din jurul bolnavului, învăţându-i să deosebească iubirea adevărată de cea care nu mai ia chipul iubirii şi să iubească cu adevărat - să facă, adică, ucenicia iubirii milostive, iubire devotată a celuilalt, numai de dragul lui. Pe de altă parte, fireşte, trebuie să se îndrepte către cel bolnav, ajutându-l să recapete simţirea iubirii după care suspină.
(din: Jean Claude-Larchet, Inconştientul spiritual sau adâncul neştiut al inimii, Editura Sophia, Bucuresti, 2009)
Sursa: http://www.razbointrucuvant.ro/

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu