marți, 2 septembrie 2014

Ortodoxia ca știință, metodă, și tratament pentru vindecare

                                                                      Ortodoxia ca metodă de vindecare


Preotul, Părintele Filip, a început convorbirea:
- În predică, spuse el, ați vorbit de trei trepte ale vieții duhovnicești, care sunt curațirea, luminarea și îndumnezeirea. Cred că ați scris despre asta și în carte. Ați mai spus, dacă nu mă înșel, că prin metoda evlaviei ortodoxe suntem vindecați și astfel putem ajunge să-L cunoaștem pe Dumnezeu. Aceasta îmi amintește de ceea ce ați scris în Psihoterapia ortodoxă, anume că Ortodoxia este un tratament vindecător și o știință, și că ea trebuie privită numai în acest fel. Aș vrea să vă întreb: Cum ați ajuns la această concluzie ? Este o învățătură a Sfinților Părinți sau o concluzie și un gând propriu ? Socotesc întrebarea absolut necesară, pentru că am obosit de atâta gândire teologică individuală. Fiecare face speculații, pornind de la subiecte teologice și duhovnicești, până într-atât încat se ajunge la o mare confuzie. Cum ați ajuns la această concluzie ?
Cum am ajuns la concluzia că Ortodoxia este un tratament vindecător
- Da, sunt într-adevar dator cu niște explicații. Trebuie să recunosc că eram foarte dezamăgit de moralismul ce precumpănea la mulți creștini. Și când spun moralism, nu înțeleg nicidecum moralitatea - pe care o respect, căci până și trupul trebuie sfințit și curățit; ci înteleg mentalitatea conform căreia trebuie să vedem toate lucrurile în chip exterior și trupesc. Fariseii din vremea Mântuitorului aveau principii morale și idei de acest fel; totuși n-au fost în stare să-L primească pe Hristos. Chiar și acum ma întristez la gândul că în Biserică precumpănesc atâtea concepții diferite.
Multi teologi expun o anume învățătura a lui Hristos sau a Sfinților Părinți și, fără a avea experiere personală, dau propria analiză. Apar astfel concepte care de fapt "ucid" omul și chiar viața însăși. Fiind eu însumi un om al vremii mele, a trebuit uneori să fac față unei asemenea situații. Pe când eram student la universitate, am vizitat Muntele Athos și am întâlnit oameni sfinți care trăiau Predania Ortodoxă. Am văzut limpede deosebirea între viețuirea dupa Predania Ortodoxă și viața pe care am întâlnit-o în alte cercuri religioase. În același timp, cu ajutorul profesorilor mei de la universitate, am început să studiez textele patristice. În plus, eu și unii dintre colegii mei ne-am ocupat multă vreme de manuscrisele Sfintelor Mănăstiri din Sfântul Munte. Această alăturare - studierea textelor patristice în mijlocul atmosferei și viețuirii părinților atoniți îndumnezeiți - mi-a deschis noi căi de comunicare cu viața Bisericii. Am început să gândesc altfel. La aceasta am fost ajutat mai ales de studierea Sfântului Grigorie Palama. Cred că Sfântul Grigorie Palama este unul dintre Părinții care pot avea o mare înrâurire și pot aduce mult folos creștinilor de astăzi. Teologia sa, care este teologia Bisericii, este revelatoare. Începând de atunci, am ajuns să cunosc și alți oameni sfinți din Sfântul Munte, dar și din afara lui - atoniți în inimă și în viețuire; și astfel am ajuns la concluzia că Ortodoxia nu poate fi o filozofie sau o etică seacă, ci o metodă de vindecare. Ea îl vindeca pe om. Teologia ortodoxa se leagă mai degrabă cu medicina, decât cu filozofia. Am să pomenesc etapele cele mai caracteristice ale parcursului meu.
L-am studiat pe Sfântul Maxim Marturisitorul. Mă preocupa subiectul dragostei. Am vrut să aflu ce anume este dragostea adevărată, deoarece se spun atâtea lucruri despre ea. Cele Patru sute de capete despre dragoste ale Sfântului Maxim Mărturisitorul mi-au stârnit curiozitatea. Însă, citind Capetele Sfântului Maxim, mi-am dat seama că vorbeau mai ales despre vindecarea omului. Sfântul Maxim Mărturisitorul arată ce este mintea omului, cum se îmbolnăvește, cum este tămăduită. Mai vorbește și despre patimi și felul în care ele se vindecă; despre mișcările sufletului omenesc, ce pot fi firești, împotriva firii și mai presus de fire. El leagă dragostea de nepătimire. Am înțeles și că dragostea este "vlăstarul nepătimirii"; este "foc al nepătimirii", cum spune Sfântul Ioan Sinaitul.
Pentru ca cineva să poată ajunge la dragostea dumnezeiască trebuie mai întâi să fie tămăduit. Căci, pe de o parte, este dragostea ce caută ale sale, adică egoismul, iar pe de altă parte, dragostea care "nu caută ale sale", întreaga strădanie a Bisericii stă în a-l duce pe om de la dragostea egoistă și utilitaristă la dragostea jertfelnică. Dar aceasta presupune vindecarea omului.
Mai târziu m-am ocupat în special de Filocalie. După cum se știe, Filocalia, culegerea mai multor lucrări ale Parinților trezvitori, este o scriere a Bisericii, compilată, în forma sa finala, de Sfântul Nicodim Aghioritul și de fostul episcop al Corintului, Macarie Notaras. Ea poarta subtitlul: "în care, cu ajutorul moraliceștii filozofii a făptuirii și vederii dumnezeiești, mintea este curățită, luminată și desăvârșită". Acolo am văzut că toate textele trimit la vindecare. Ele vorbesc despre felul în care mintea omului se îmbolnăvește și cum este ea tămăduită.
Ca student, am citit foarte mult și am continuat studierea Sfântului Grigorie Palama, marele isihast atonit, pe care Predania l-a numit teolog, așezându-l între cei patru mari teologi ai Bisericii, alături de Sfântul Ioan Teologul, Sfântul Grigorie Teologul și Sfântul Simeon Noul Teolog. În disputa cu Varlaam am întrezărit calea care trebuie urmată pentru a teologhisi în chip mântuitor. El vorbește de sfânta isihie sau liniștire și de meșteșugul isihiei, subliniind că este singurul meșteșug vindecător care duce la vederea Luminii celei necreate, urmată de cunoașterea lui Dumnezeu și de mântuirea omului. Omiliile sale, cele mai multe ținute pentru obștea credincioșilor săi din Tesalonic, sunt uimitoare. Vorbește acolo despre odihna (Sâmbăta) lui Dumnezeu și a omului, despre tămăduirea patimilor, rugăciunea minții, vederea Luminii celei necreate etc.
L-am studiat îndelung și pe Sfântul Grigorie Teologul. Opera sa m-a facut să-mi dau seama că teologi ai Bisericii trebuie numiți "cei care au ajuns la vederea lui Dumnezeu" (theoria), cei care mai înainte și-au curațit inima de patimi sau, cel puțin, se străduiesc să se curețe de ele. Vorbind de A Doua Venire, el scrie că Dumnezeu însuși va fi "lumină pentru cei cu mintea curățită"; ba chiar mai mult, "după curăția lor". Aceasta este ceea ce numim Împărăția Cerurilor. Iar Dumnezeu însuși va fi "întuneric celor care și-au orbit puterea înțelegătoare"; și chiar mai mult, "pe măsura orbirii lor". El chiar numește întunericul acesta "înstrăinare de Dumnezeu". Deci mi-a devenit limpede că preotul nu "dă bilete" pentru ca omul să intre în Rai, ci il tămăduiește, astfel că Dumnezeu să se facă pentru el lumină - și aceasta este Împărăția Cerurilor - iar nu întuneric, adică iad și înstrăinare.
Îngăduiți-mi să spun că mi-am dat seama de toate aceste lucruri nu doar prin studierea cărților patristice. Pe de o parte, am întâlnit părinți duhovnicești plini de har - "preschimbați" de harul lui Dumnezeu - și prin ei am putut înțelege scrierile patristice; pe de altă parte, prin experiența mea pastorală. Ca duhovnic, văd zilnic cum, pe lângă spovedanie, este nevoie și de tămaduire. Mulți se spovedesc, dar nu se tămăduiesc. Este nevoie de un meșteșug aparte, astfel ca omul să se poată vindeca de patimi.
Toate aceste lucruri (și încă multe altele pe care nu le pot aminti aici) m-au făcut să cred că trebuie să privim Ortodoxia ca pe un tratament și o știință a vindecarii.
Ortodoxia este știința vindecării
- Pot să vă întrerup ? - întrebă Athanasie. Am ascultat analiza cu mare interes și nu aș vrea să va contrazic. Respect cercetarile dumneavoastră asupra acestui aspect delicat al vieții duhovnicești. Însă mi se pare că folosirea anumitor termeni este ușor supărătoare. De pildă, ați spus mai întâi că Ortodoxia îl vindecă pe om, iar apoi ați tras concluzia că este o "știință a vindecării". Nu înțeleg cuvântul "știință". Ce legătură are Ortodoxia cu știința ? Ca om de știință, socotesc că știința formulează enunțuri conceptuale și face cercetări la nivelul omului. Cum putem susține că Ortodoxia este o știință a vindecării ?
- Îmi place punctul dumneavoastră de vedere. Nu neg că mulți au venit la mine cu aceleași gânduri după publicarea cărții mele. Cred totuși că nu este o problemă esențială. Folosesc cuvântul știinta (episti-mi) în sensul lui originar, derivat de la verbul epista-mai care înseamnă a cunoaște întocmai. Deci știința înseamnă aici metoda corecta pe care o folosim spre a ne tămădui. Medicina se numește și ea știință, întrucât cunoaște calea prin care trupul omului este tămăduit. Dacă acceptăm că Ortodoxia îl tămăduiește pe om, atunci cred că avem dreptul să susținem că este și o știință, deoarece cunoaște calea adevarată prin care omul se tămăduiește. Nu cred că acceptarea acestui fapt ridică vreo problemă.
- Asta este limpede, răspunse Athanasie, și pot să înțeleg. Dar aveți atestări patristice pentru acest fel de a vedea lucrurile ? Cu alte cuvinte, folosesc Parinții acest termen ?
- Problema nu este dacă Parinții folosesc termenul, ci dacă noi putem să-l folosim, dacă Biserica într-adevăr cunoaște calea adevărată a tămăduirii omului, deci dacă termenul are un temei. Ce vrea să spună termenul ? Aici este problema. Sfinții Părinți ai Bisericii n-au șovăit să folosească termeni care nu se aflau în Sfânta Scriptură, spre a înfățișa adevărul pe care îl are Biserica. De pildă, Părinții din veacul al IV-lea aplicau termenul deoființă (având aceeași esență) lui Hristos și spuneau că Hristos are aceeași esență cu Tatăl. Câțiva conservatori au reacționat, spunând că termenul este nescriptural, adică nu e pomenit în Sfânta Scriptură și deci nu-l putem folosi. Ei i-au învinovățit pe Părinți și pentru că termenul fusese folosit mai înainte de către eretici - Pavel din Samosata îl folosise, deși cu alt înțeles. El identifica deoființimea cu identitatea ipostasurilor. Sfinții Părinți, socotind că este drept să adopte termenul, îl desprind de înțelesul identității ipostasurilor și arată că persoanele Sfintei Treimi au aceeași ființă sau esență, însă ipostasuri aparte. Astfel ei au statornicit că persoanele Sfintei Treimi au ființă sau esență de obște și existență aparte. Iar când au folosit termenul ipostas, l-au definit ca esență cu însușiri. La fel au făcut și cu termenul persoană. Deși, în vremea lor, persoana avea înțelesul de înfățișare exterioară sau mască și slujea în chip desăvârșit învățaturii eretice a lui Savellie, Părinții au identificat persoana cu ipostasul, au adoptat termenul, i-au dat conținut ontologic și l-au aplicat persoanelor Sfintei Treimi. Deci problema este întreaga atmosfera pe care o poartă cuvintele, iar nu cuvintele în sine.
Dar în ceea ce privește subiectul aflat în discuție, aș putea spune ca Sfinții Părinți folosesc și ei termenul știință. Am analizat aceasta în cartea mea. Aș vrea totuși să prezint un pasaj deosebit de la Sfântul Grigorie Teologul: "Cu adevărat meșteșug mai presus de toate meșteșugurile și știința mai presus de toate științele îmi pare a fi călăuzirea omului, făptura cea mai îndărătnică și cea mai felurită". Sfântul Dionisie Areopagitul folosește de mai multe ori termenul știință, chiar pentru starea vederii dumnezeiești (theoria). Vorbind despre un teolog ce cunoștea lucrurile dumnezeiești, el scrie: "Era în chip înțelept și științific încercat în lucrurile dumnezeiești". Sfântul Grigorie al Nyssei vorbește și el de mai multe ori despre îngrijirea terapeutică și meșteșugul vindecării. Și, bineînțeles, acela care știe adevărata metodă de vindecare poate fi numit om de știință (terapeut).
Credința ortodoxă este legată de tămăduire
- Eu cred, spuse Vasile, un om cu principii conservatoare, că trebuie să vorbim cu precauție despre asemenea lucruri. Sunt și eu de acord că trebuie să ne tămaduim trăind în Biserică; dar nu credeți că există primejdia să tăgăduim temelia Ortodoxiei, care este credința ? Când susținem că Ortodoxia este un tratament vindecător și o știință, nu credeți că există primejdia să trecem cu vederea credința ?
- Se poate să apară unele primejdii. Depinde cum privim tămăduirea și cum privim credința. Cred că ar trebui să mă explic. Prin tămaduire, mulți înțeleg formularea caracterului și comportamentului social, adică plasează tămăduirea într-o atmosferă moralizatoare. Ne ducem la preot și spunem: "Părinte, am furat". Iar el răspunde: "Pe viitor să nu mai furi..." E și acesta un procedeu. Dar tratamentul vindecător al Bisericii nu se ispravește aici. Sau, iarăși, mulți încearcă să devină buni nefăcând păcate în chip exterior, având virtuți, însă disprețuiesc Predania ortodoxă.
- Deci cu alte cuvinte, ce este tămăduirea ? Cum o înțelegeți ?
- O să ajungem și la tămăduire. Dar vă rog: să nu schimbăm subiectul. Discutam dacă se poate accepta sau nu folosirea expresiei "Ortodoxia este un tratament vindecător și o știință". Deci când vorbim de tămăduire, însă desprinzând-o de Descoperirea dumnezeiască și de Predania ortodoxă, riscăm, desigur, să o schimbăm. Și mai este o primejdie care pândește peste tot. Este posibil să vorbim despre credință în chip cu totul abstract; să înțelegem prin ea câteva principii raționale și obiective pe care trebuie să le primim în mod logic, crezând că aceasta este mântuirea.
Astfel trăiesc teologii care lucrează în chip intelectual și de aceea atâția oameni vorbesc astăzi despre teologia academică. După părerea mea, tratamentul nu se poate desprinde de credința ortodoxă, căci unul presupune existența celeilalte. Aș vrea să analizez ceva mai mult aceste lucruri.
Termenul ortodoxie este alcătuit din două cuvinte: orthi (adevărat, drept) și doxa. Doxa înseamnă credință, învățătură și slavă. Cele doua cuvinte se leagă strâns unul cu celalalt. Dreapta învățătură despre Dumnezeu înseamnă adevărata și dreapta slăvire a lui Dumnezeu. Căci dacă Dumnezeu este abstract, atunci rugăciunea către acel Dumnezeu este abstractă. Dacă Dumnezeu este personal, atunci rugăciunea dobândește un chip personal. Dumnezeu a descoperit adevărată credință, adevărata învățătură. Spunem deci că învățătura despre Dumnezeu și toate cele ce țin de mântuirea omului sunt Descoperirea lui Dumnezeu, iar nu descoperire omenească. Totuși Dumnezeu a descoperit adevărul unui popor care fusese pregătit. Iuda, fratele Domnului, înfățișează acest lucru foarte bine, spunând: "Rugându-vă să stați vitejește pentru credința aceea care odată s-a dat sfinților" (Iuda 1, 3)- în acest loc, ca și în multe altele asemănătoare, este vădit că Dumnezeu Se descoperă pe Sine sfinților - adică poporului care a ajuns la o anumită treaptă de creștere duhovnicească, ce-l face în stare să poată primi Descoperirea dumnezeiască.
Sfinții Apostoli au fost întâi vindecați, apoi au primit Descoperirea. Iar ei au împărtășit Descoperirea fiilor duhovnicesti, nu doar prin învățătura, ci în primul rând făcându-i să se nască din nou duhovnicește, în chip tainic. Noi primim dogmele și rânduielile, altfel spus, primim credința descoperită și rămânem în Biserică spre a fi tămăduiți. Căci credința este, pe de o parte, Descoperire dumnezeiască pentru cei curațiți și tămăduiți, iar pe de altă parte, este calea cea dreaptă spre a ajunge la tămăduire, pentru cei care au ales să urmeze "calea".
Arhimandrit Hierotheos Vlachos – ,,Boala și tămăduirea sufletului în tradiția ortodoxă”
http://terapiabolilorspirituale.blogspot.ro/2012/08/ortodoxia-ca-stiinta-metoda-si.html

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu