marți, 23 septembrie 2014

Spovedania – aspecte duhovniceşti şi psihologice

Faptul că lumea de astăzi este una secularizată este o realitate acceptată dincolo de orice îndoială, dar faptul că acest lucru trebuie doar constatat, enunţat, fără a încerca măcar o minimă atitudine de schimbare fie şi doar în plan personal nu trebuie să fie acceptat în mod firesc. Cred că neutralitatea, pasivitatea omului ca fiinţă creată de Dumnezeu, în raport cu o lume care fuge de Însuşi Creatorul ei, poate determina o înstrăinare de propria persoană.
Trăim într-o perioadă de acceleraţie maximă, în care motoarele ce ne propulsează prin viaţă nu cunosc decât viteze uluitoare şi acest fapt schimbă comportamente, atitudini, valori, modelează din păcate personalităţi în sens negativ.
Din nefericire nimeni nu este cruţat de aceste nefaste influenţe iar acest lucru trebuie să se constituie într-o provocare la care suntem chemaţi să răspundem toţi cei care suntem pedagogi, adică ne ocupăm cu arta răsucirii sufletelor copiilor înspre lumină.
Aşadar părinţii, pedagogul, profesorul, consilierul şi psihologul şcolar dar mai ales preotul – duhovnic trebuie să găsească cele mai bune soluţii pentru ca fiecare dintre noi să ne regăsim în zbuciumul acestei lumi şi odată cu noi să-L regăsim şi pe Hristos Mântuitorul.
Experienţa de 20 de ani la catedră mi-a relevat şi mi-a confirmat apoi în timp o serie întreagă de probleme cu care se confruntă copii şi adolescenţii noştri. Pe lângă tribulaţiile lumii contemporane, asaltul mediatic distructiv, deteriorarea gravă a modelelor, ei mai trebuie să facă faţă şi unei lipse, unui gol sufletesc şi psihic imens: este vorba de lipsa familiei, a unui părinte sau uneori a ambilor părinţi care sunt plecaţi în străinătate. Din acest punct de vedere ei nu sunt doar răi, obraznici, delincvenţi juvenili, drogaţi, obsedaţi de calculator, violenţi, agresivi etc. ci sunt VICTIME. Dacă am fi atenţi la comportamentul lor, dacă am încerca să-i înţelegem am observa că cea mai autentică şi mai evidentă nevoie a lor este (în mod paradoxal pentru unii)  nevoia de autoritate. Această nevoie este extrem de importantă în dezvoltarea spirituală şi intelectuală a omului, numai că de multe ori ea nu e manifestă, nu e uşor observabilă, cu atât mai puţin atunci când cel chemat să observe şi să intervină în educaţie şi în schimbarea comportamentului este opac la asemenea probleme.
Plecând de la aceste date putem determina o parte a relaţiilor ce se stabilesc între copii şi adolescenţi pe de o parte, şi cei chemaţi să-i ajute la propria lor edificare pe de altă parte.
Dacă familia şi şcoala contribuie la formarea intelectuală şi morală a oamenilor, Biserica trebuie să intervină în ceea ce se numeşte formare spirituală pentru a realiza un echilibru în edificarea omului. Omul nu este doar psihic, ci în chip mai originar este suflet. Ori tocmai în orizontul acestui echilibru sufletul este partea de care să ne ocupăm într-un alt plan decât în cel al realizării profesionale şi sociale, şi anume: planul duhovnicesc.
Ca şi în cazul psihicului sau a corpului şi sufletul trece prin etape de dezvoltare şi la fel cum şcoala este primul factor care participă la dezvoltarea intelectului, Biserica participă la dezvoltarea sufletului. Şcoala are ca vectori educatori şi profesori, Biserica are preoţi – duhovnici.
Între cele două categorii de vectori există atât asemănări cât şi deosebiri. Educatorul, profesorul, psihologul şcolar reprezintă veritabile interfeţe pentru cunoaştere în general şi pentru cunoaşterea de sine în mod particular. Ei se sprijină pe sisteme educaţionale create de societate, pe o cunoaştere mai mult sau mai puţin exactă a profilului personalităţii viitorului adult; planul de dezvoltare a educabilului este eminamente unul social. Formarea socială şi profesională constituie terenul acestei dezvoltări. Pe de altă parte duhovnicul răspunde unor comandamente mult mai înalte. Girul lui nu este unul social ci divin. Responsabilităţile şi prestaţia duhovnicului nu se pot cuantifica în calificative anuale, ele reclamă cea mai înaltă autoritate:  Dumnezeu.
În acest context trebuie să se dezvolte relaţia dintre enoriaş şi duhovnic. Spovedania nu e o simplă enumerare de păcate urmată apoi de un număr de canoane. Ea e un întreg proces de construcţie spirituală în care nu se ştie cine dă şi cine primește mai mult, care este supervizat şi monitorizat de Hristos şi nu de o instanţă relativă, şi prin intermediul căruia se edifică şi se răsucesc spre Lumină suflete. Duhovnicul nu e doar un psiholog sau psihoterapeut care încearcă să rezolve probleme căutând soluţii la suprafaţa subiectului. El depăşeşte acest prag al înţelegerii pentru că ştie că, aşa cum ne învaţă Fericitul Augustin, în interiorul nostru cel mai profund se află Însuşi Mântuitorul care ne oferă toate resursele de care avem nevoie. Păcatele săvârşite nu sunt traume de care trebuie să scăpăm sau cu care trebuie, în cel mai fericit caz, să învăţăm să convieţuim. Ele sunt rezultatul deciziilor noastre care nu pot fi niciodată perfecte, dar care, cu ajutorul duhovnicului pot fi optimizate în aşa fel încât, pas cu pas, printr-o relaţie stabilă cu acesta să putem să găsim calea spre virtute.
Duhovnicul e un om care prin harul Lui Dumnezeu ne poate ajuta nu numai să ne cunoaştem mai bine pe noi şi modul în care relaţionăm cu ceilalţi, ci el ne ajută să găsim o cale prin care ne putem înălţa la adevărata dimensiune a demnităţii umane.
Ceea ce depăşeşte cu mult orice alt demers de construcţie umană este certitudinea relaţiei stabilite prin Taina Sfintei Spovedanii. Sufletul se formează în acest mod în baza unui arhetip universal; omul capătă încă odată un adevăr situat deasupra opiniilor ştiinţifice.
În fine, sigur că modul în care duhovnicul se plasează în relaţia sa cu enoriaşul este foarte important, că răbdarea, calmul, perseverenţa şi moderaţia sunt tot atâtea calităţi personale ale acestuia. Dar nu trebuie să uităm că activitatea duhovnicului este părinteşte supravegheată de Cel în numele căruia se stabilesc toate relaţiile interumane: Iisus Hristos.
Prof. Adrian Silivestru

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu