luni, 22 septembrie 2014

Zâmbetul lui Dumnezeu

Părintele Teofil, aproape şi departe
„Dacă Dumnezeu nu ocupă primul loc în viaţa ta, atunci nu ocupă niciun loc.”
L-am întâlnit personal pe Părintele Teofil doar de trei ori. A intrat în viaţa mea la mijlocul anilor 90, prin conferinţele din Postul Mare organizate de ASCOR Iaşi. La acea vreme, ca toţi prietenii mei din Biserică, mă spovedeam după cunoscutele liste de păcate. Încercam să-mi amintesc şi cele mai mici amănunte, ca să nu trebuiască – după cum citeam în „Pelerinul român” – să dau vreo socoteală după moarte, când voi trece prin acele locuri misterioase numite vămile văzduhului. Cuvintele părintelui m-au tulburat de prima dată când l-am auzit; întrebat despre spovedanie, a răspuns: „Vin unii la mine cu nişte liste interminabile. Pe aceştia nici nu-i ascult!” Iar mai apoi: „Dragă, eu nu cred în vămile văzduhului. Şi-ţi spun şi de ce: pentru că nicăieri în slujbele noastre de înmormântare nu se pomeneşte despre ele. Citim „şi le iartă Doamne păcatele lor, şi-i odihneşte cu sfinţii Tăi”, dar niciodată „şi-i păzeşte pe ei Doamne când vor trece prin vămile văzduhului”. Cei care-au scris despre ele, probabil aşa s-au gândit ei c-ar trebui să petreacă sufletul după moarte.”
Astfel vorbea părintele, sincer şi cu putere, în cuvinte pe care nu le mai auzisem până atunci, despre întâlnirea cu Dumnezeu din timpul spovedaniei, despre „pocăinţa cu bucurie”, cu privirea mereu îndreptată către Hristos. Vorbea despre Maica Domnului ca despre propria lui mamă, iar despre Domnul Hristos cu drag, cu mult drag, ca despre un prieten mereu prezent… Îmi amintesc că ne-a spus o dată cum Dumnezeu s-a coborât până la a spăla picioarele omului, cum Sfântul Petru s-a împotrivit acestui lucru, şi cum i-a spus Iisus „dacă nu te voi spăla, nu ai parte cu Mine.” Aici s-a oprit un moment, glasul i-a devenit cald, chipul i s-a luminat şi a continuat: „Aşa de mult îmi place mie împrejurarea aceasta, în care Sfântul Apostol Petru totuşi şi-a dat seama că Domnul Hristos vrea cu el ceva mai presus de înţelegerea omenească şi a zis: „Doamne, nu numai picioarele, ci şi mâinile şi capul”.” Bucuria sa îi învăluia şi pe prietenii mei care îşi ziceau atei şi care veniseră cu mine din curiozitate sau poate căutând să cunoască altceva decât imaginea despre Dumnezeu pe care le-o zugrăveam eu şi care de multe ori era doar o caricatură. 
Omul

Am plecat apoi în străinătate şi-am luat în bagaj cărţile părintelui Nicolae Steinhardt şi în minte cuvintele părintelui Teofil. N-am avut biserică ortodoxă acolo unde locuiam. Am cunoscut mulţi oameni, dar mi-am făcut puţini prieteni. La începutul anului 2001 am îndrăznit să merg pentru prima oară la părintele Teofil. I-am spus că mă tot întrebam unde e locul meu. Mă aşteptam să-mi spună că dacă aş fi cu Dumnezeu nu m-aş simţi singur. Însa părintele mi-a mărturisist că şi el, în tinereţe, a petrecut luni de zile fără prieteni, că au existat momente în viaţa lui când simţea că nu putea vorbi cu nimeni ca de la om la om. Când am terminat discuţia m-a întrebat: „Mai aşteaptă cineva la uşă?” – „Nu părinte,” i-am răspuns. S-a ridicat, mi-a dat braţul şi mi-a spus: „Atunci du-mă în biserică.”
Firescul acesta al său aveam să-l regăsesc, deşi la alt nivel, în povestirea unui părinte ortodox francez din Mitropolia noastră care l-a vizitat de două ori la Sâmbăta. Cea de-a doua oară, după câteva minute de conversaţie, părintele Teofil s-a ridicat de pe scaun şi a luat epitrahilul. Părintele francez s-a bucurat gândindu-se că iată, un mare duhovnic se va ruga pentru el. Însă părintele Teofil i-a pus lui la gât epitrahilul, a îngenunchiat şi i-a spus: „Părinte, rugaţi-vă pentru mine!” Părintele francez a rămas uimit şi n-a putut să facă altceva decât să îngenuncheze lângă părintele Teofil şi să se roage împreună cu el.

(…)
Zâmbetul lui Dumnezeu
A treia întâlnire cu părintele s-a petrecut în vara lui 2008 când am mers la Sâmbăta cu un grup de pelerini din străinătate. N-a fost impresionat că au venit străinii să-l vadă, pur şi simplu ne-a primit şi ne-a vorbit. Însă pelerinii au fost cuceriţi. I-au cerut să le vorbească şi a doua zi. S-a bucurat părintele că au ajuns cuvintele sale la inimile oamenilor: „Dacă mi-aţi cerut să vă vorbesc şi azi, înseamnă că ieri nu v-am vorbit degeaba.” Şi ne-a povestit cum nu numai că avem dreptul, dar şi că-i de datoria noastră să-i zâmbim lui Dumnezeu, ne-a îndemnat să devenim oameni ai bucuriei şi „să ne silim să trăim viaţa în aşa fel încât să fim şi noi zâmbetul lui Dumnezeu îndreptat către oameni.” Apoi s-a întreţinut personal cu fiecare din noi. Întâlnirile acestea au lăsat urme adânci. În ziua în care părintele a plecat din lumea noastră, am primit câteva cuvinte de la Emily, o prietenă din Pensylvania: „În august 2008 am lipit o fotografie de la Sâmbăta de Sus pe un perete din biroul meu. În prim plan e acoperişul capelei unde părintele Teofil a vorbit cu mine şi cu Armelle. Am pus vederea acolo pentru ca atunci când studenţii vin la mine în birou să privesc fotografia şi să-mi aduc aminte de cuvintele lui despre cum grija faţă de ei trebuie să fie o expresie a credinţei trăite în prezenţa lor. N-o să uit niciodată întâlnirea pe care Armelle şi cu mine am avut-o cu părintele Teofil. Niciodată. Poate că într-o zi i se va recunoaşte sfinţenia. Mă simt straniu, ca şi cum aş vrea să plâng şi să râd în acelaşi timp, gândindu-mă că am fost lângă cineva despre care pot gândi în acest fel.”
Bogdan Grecu, Belfast
Articolul se poate citi integral în revista Apostolia:

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu