marți, 25 noiembrie 2014

Bejan Marian Ioan - POVESTE IMPRESIONANTA!!!

 Marian, bravo, esti un erou! Povestea ta merita citita, ATITUDINEA ta merita urmata. Esti un exemplu de curaj, nadejede, dragoste si credinta. Dumnezeu a rasplatit nadejedea, dragostea si credinta ta, ti-a dat cel mai frumos dar: VIATA.  Slava lui Dumnezeu pentru toate! 

M-a impresionat darul tau oferit copiilor nevoiasi, un dar de care tu, sigur, aveai mai multa nevoie.
Felicitari pentru initiativa ta de a fi alaturi de copiii cu dizabilitati si familiile cu probleme financiare.
Avem ce invata de la tine, Marian.

POVESTEA MEA!

Sinteza povestii mele tragice prin care trec ,urmata de intreaga poveste detaliata….

Numele meu este Bejan Marian Ioan. Am implinit  31 de ani si daca nu cer prea mult de la Bunul Dumnezeu sa numar si mai multi alaturi de cei dragi as vrea… ,locuiesc in localitatea Roman, judetul Neamt. Sunt prins in plina tinerete de o boala necrutatoare, care ma distruge treptat:  LIMFOM  HODGKIN(cancer limfatic). Am o speranta de ameliorare sau vindecare printr-un tratament experimental la o clinica din Italia. Parintii mei si rudeniile mele sunt oameni simpli si sufera alaturi de mine si au cheltuit tot ce au avut. CER AJUTORUL CELOR CARE POT SA MA AJUTE pentru a avea si eu o viata normala. Nu doresc nimanui sa treaca prin ceea ce am trecut eu pana acum. Am nadejde doar in Dumnezeu si dragostea dumneavoastra. Va multumesc tuturor celor ce ma veti putea ajuta.

PENTRU CEI DIN AFARA CODU SWIFT ESTE BPOS ROBU

 „Nu sunt ce par a fi….

Nu sunt

Nimic din ce-as fi vrut sa fiu!…

Dar fiindca m-am nascut fara sa stiu,

Sau prea curand,

Sau poate prea tarziu…

M-am resemnat, ca orice bun crestin,

Si n-am ramas decat… cel care sunt!…” (Ion Minulescu)

Numele meu este Bejan Marian-Ioan. Sunt nascut in 1982 si locuiesc in localitatea Roman, judetul Neamt.

Am fost si eu copil la ai mei, ca orice copil, dar nu de pus in rama, deoarece la varsta frageda am suferit doua accidente majore la ambele maini: la stanga fiind oparit in proportie de peste 50%, iar la dreapta impuscat…Insa am crescut, am facut scoala s-ajung si eu un om in a mea tara . Ma simteam de neclintit, sanatos si plin de viata, cu mari sperante, pana cand totul s-a naruit, ca un castel de nisip lovit de apa, la 27 de ani.

Era in luna noiembrie 2009 cand am inceput sa tusesc. Nimic anormal mai ales ca incepuse sa vina si frigul. Am luat tratament, ca orice om racit, dar aceasta tuse se amplifica. Am mers la medici, tratamente peste tratamente, insa nimic. In februarie 2010 m-am hotarat sa merg la Iasi, la clinica Arcadia, pentru un CT (computer tomograf). Din acest moment lumea mea s-a descompus. Mi s-a recomandat imediat punctie sau biopsie din mediastin deoarece aveam mari formatiuni nodulare.

Speriat fiind am plecat de urgenta la Targu-Mures impreuna cu familia mea care mi-a fost alaturi totdeauna. Ajungand acolo imediat am fost trecut pe lista de interventie chirurgicala diagnosticat cu „tumora mediastinala dreapta giganta polilombata”. Au urmat doua saptamani de chin postoperator.

Apoi inca o luna de asteptari pentru a primi rezultatele de la examenu histopatologic. Verdictul a venit ca un fulger: sufeream de boala „CASTELMAN de tip angiofolicular”, o boala deosebit de rara, fara un tratament bine definit. M-am speriat la aflarea acestei vesti si am cerut sa imi dea lamele si blocurile de parafina pentru a repeta examenul histopatologic in alta parte. Am plecat in Bucuresti la Insitutul „Victor Babes” pentru a afla daca nu cumva se gresise la diagnostic. Am mai asteptat cca o luna de zile, o luna de neliniste, de teama, de sperante, dar intr-adevar se gresise diagnosticul dat de cei de la Targu-Mures. Acum diagnosticul a fost „Limfom Hodgkin clasic-scleroza nodulara (tip II BNLI-cu arii pseudosincitiale”, un diagnostic nu foarte bun, insa pentru care se stia un tratament exact. M-am uitat pe internet, am citit despre aceasta boala si parea ca o sa fie cu rezolvare favorabila, multi oameni scriind ca s-au tratat si sunt bine, dupa ani buni de la tratament.

Am prins curaj si am plecat la Bucuresti la Spitalul de Urgenta „Dr. Agrippa Ionescu” (la dr.Simona Crintea ) unde am inceput CHIMIOTERAPIA speciala diagnosticului ce il obtinusem de la Institutul „Victor Babes” aceasta fiind cu ABVD. Au urmat zile de cosmar cu senzatii de voma, discomfort total, simteam ca totul se apropie de final, simteam ca sfarsitul este aproape, insa ajutat de familie am trecut cu greu peste cele 5 sedinte (sedinte ce le faceam din 2 in 2 saptamani), deci 2 cure si jumatate. Cand a trebuit sa repet CT-ul, pentru a vedea daca tratamentul are efect, rezultatul a cazut groaznic, nici cel mai mic efect benefic nu s-a vazut, nimic nu disparuse, tumora nici nu se micsorase. Am crezut ca innebunesc, am crezut ca totul se sfarsise, insa familia si fosta prietena ,care a aparut intre timp in viata mea , au fost langa mine m-au sustinut si m-au ajutat sa trec mai departe sa sper ca o sa fie bine. 

Observand ca prima cura de chimioterapie nu a avut succes si avand doua diagnostice diferite, am crezut ca este din nou o greaseala si m-am hotarat sa merg in Ungaria la INSTITUTUL NATONAL DE ONCOLOGIE, aici fiind ajutat de verisorul mamei si sotia sa, care stiau limba maghiara. Am mers, am fost consultat si am lasat lamele si blocurile de parafina pentru reexaminare. Am venit acasa in Roman si am asteptat, insa eram cazut in deznadejde, dar familia si prietena m-au sustinut. Dupa un timp m-am obisnuit cu ideea, dat fiind si faptul ca sunt crestin practicant, absolvent de teologie. Dupa ce am asteptat o luna si jumatate a venit raspunsul identic cu cel dat de Institutul „Victor Babes” (aveam Limfom Hodgkin). Am sunat la spital, insa neavand o sectie specializata in Hematologie am fost transferat la Spitalul Clinic Coltea din Bucuresti, unde am gasit niste medici excelenti (amintesc pe asist.univ.dr. Nicoleta Berbec si medic rezident Mihaela Lebedenco). Asa am si inceput chimioterapia cu BEACOPP. Mergeam luna de luna in Bucuresti pt tratament. Aveam rezervare in salonul numarul 3, salon in care am cunoscut diversi colegi de suferinta, unii mai tineri, alti mai in varsta, insa ceea ce m-a marcat a fost cand, dupa ceva vreme de chin, un tanar de 26 ani pe nume IULIAN a trecut la cele vesnice tinandu-ma de mana deoarece nimeni nu a avut curajul sa ramana in salon cand el ne-a PARASIT (Dumnezeu sa-l odihneasca cu dreptii). Am devenit, fara sa vreau cred, ultima lui imagine, care ma urmareste de multe ori, insa sunt fericit ca Dumnezeu m-a ajutat si i-am fost alaturi. O luna mai tarziu m-am intalnit cu Denis, in varsta de 29 de ani, care era profund marcat de disparitia lui Iulian, deoarece incepusem sa legam prietenii, amandoi sufereau de leucemie. Am stat de vorba sa ne mai treaca suferinta, am mers la somn, dar a doua zi starea lui Denis s-a inrautatit brusc. M-am dus sa il vad in salon, arata rau. Mi-am dat seama ca va sfarsi si el, cand deoadata il aud ca vrea sa ii dau mana (stia ca eu l-am tinut pe Iulian de mana) m-am cutremurat si am intins mana, insa in salon fiind si prietena sa i-am zis sa vina sa il tina ea de mana eu am iesit cu lacrimi in ochi, insa nu m-am aratat, pana seara a fost transferat la Terapie Intensiva unde ne-a parasit si el (Dumnezeu sa-l odihneasca cu dreptii). Am fost distrus emotional, ma gandeam ca si eu voi ajunge asa, insa familia si prietena si medicii m-au tinut pe linia de plutire. Dupa trei luni de chin a urmat clipa mult asteptata un nou CT sa vedem daca boala raspunde la tratament, insa, din pacate, nici aceasta cura nu a adus nici o ameliorare. La aflarea vestii am „cazut” nu mai vedeam nici o sansa, asteptam un final. Dar am fost sunat de pr. Pop Vasile, profesorul meu la care am sustinut lucrarea de licenta in teologie si cu care am ramas in relatii foarte apropiate. M-a incurajat sa merg mai departe, sa lupt cat imi sta in putere, sa nu ma las doborat de boala. Am venit acasa de la Bucuresti suparat, Familia si fosta iubita au fost langa mine tot timpul si am trecut impreuna si peste aceasta veste. Am discutat telefonic cu medicii si am hotarat ca incep o noua cura de chimioterapie. Acestea se petreceau in noiembrie 2010.

Am inceput o noua cura cu DHAP, mai agresiva. Slabisem 10 kg, puterile ma lasasera, nu mai puteam reactiona normal, insa am mers mai departe cu credinta si speranta ca Dumnezeu ma va ajuta si o sa trec si peste asta. Au trecut 2 luni in care uitandu-ma in oglinda nu ma mai recunosteam. La sfarsitul curei a 2-a medicii au hotarat sa facem un nou CT sa vedem daca are rost sa continuam. Rezultatul a fost total negetiv, ca si celelalte. NICI O AMELIORARE. Cateva minute am cazut intr-o crunta disperare, medicii nu mai stiau ce sa mai zica, ce se intampla ca nu raspundeam la nici un tratament de chimeoterapie. A doua zi dupa aflarea rezultatului trebuia sa plec acasa, insa doamna doctor a venit in salon spunandu-mi ca a vorbit cu o colega care este medic si mi-a sugerat sa merg in Italia pentru  „second opinion”. Am primit bucuros vestea, mai ales ca am fost trimis catre un medic foarte bun Dr. Sante Tura de la „Istituto di Ematologia e Oncologia Medica “Seràgnoli”, Policlinico S. Orsola”.

Asa am plecat in Italia m-am intalnit cu domnul doctor care m-a consultat mi-a cerut lamele si blocurile de parafina pentru o noua reexaminare si mi-a recomandat un tratament experimental, insa pentru aceasta trebuia sa mai fac in tara AUTOTRANSPLANT DE CELULE STEM. Nu mi-a cazut bine aceasta veste deoarece nu este o procedura usoara si, in plus, este si destul de riscanta. Neavand alte optiuni a trebuit sa accept si aceasta varianta. M-am intors in tara, am vorbit cu medicii mei si am hotarat sa facem acest AUTOTRANSPLANT. Doamna Dr. Nicoleta Berbec a sunat la Institutul Clinic Fundeni pentru a ma programa pentru recoltare de CELULE STEM. Pe data de 19-01-2011 am fost internat la doamna Dr.Varady Zsofia, unde au urmat alte doua saptamani de CHIN. Am inceput tratamentul cu IGEV, un tratament mai agresiv si in doze ridicate, pentru a obtine acele CELULE STEM. Aceasta perioada a fost de cosmar, deoarece, intre timp, am facut si o MUCOZITA gradul III, iar timp de o saptamana nu am putut sa manac nimic, nu puteam sa imi inghit nici propria saliva, iar durerile erau insuportabile, doamna Dr. spunandu-mi ca durerile sunt mai mari decat la o femeie la nastere. Eram hranit numai cu perfuzii 24/24 ore, am crezut ca nu voi mai scapa viu de acolo, insa, cu ajutorul lui Dumnezeu si a celor apropiati, am ajuns si ziua in care trebuia sa imi recolteze. M-au conectat la centrifuga ce recolta celule stem.

centrifuga
Trebuia sa stau in jur de 3 ore nemiscat. Stand acolo si uitandu-ma cum masinaria imi extragea tot sangele din mine si il pompa inapoi (procedeu ce sa repetat de vreo 3 ori) a intrat un preot ce a intrebat de mine. Era insotit de un tanar. S-a recomandat pr. Mihail Milea de la Buzau. Nu intelegeam nimic pana cand a spus ca vine din partea pr. Huluta Sorin din Soroca-Republica Moldova, un vechi si bun prieten din Onesti, care a terminat Seminarul la Roman impreuna cu mine, el fiind cu un an mai mare, apoi Facultatea de Teologie din Oradea tot impreuna. M-am emotionat, mi-au dat lacrimile si am inteles ca prietenul meu se gandise la mine si la suferinta mea si, cu ajutorul lui Dumnezeu, l-a trimis pe acest preot sa ma vada, sa ma incurajeze, sa imi zica un cuvant de speranta, sa imi citeasca o rugaciune. Dupa plecarea sa am inteles cat de mare este Dumnezeu si cum le randueste El pe toate. Pentru mine era o minune, mai ales ca se intampla in cele mai grele chinuri prin care treceam pana atunci. Dupa doua saptamani am fost externat, insa trebuia sa mai continui chimeoterapia cu IGEV pana cand eram programat pentru autotransplant. Inca 2 luni am facut terapia la Spitalui Clinic Coltea, dupa care rugandu-ma sa nu ajung la autotransplant, am mai facut un CT, insa rezultatul nu a fost favorabil mie. TREBUIA SA FAC AUTOTRANSPLANTUL.

Asa ca in data de 25-05-2011 am fost internat pentru efectuarea de autotransplant. Stiam ca trebuie sa stau izolat trei saptamani fara vizite, fara iesit din salon, fara nimic comun, doar eu, asistentele si medicii. Am inceput tratamentul de conditioanare de tip BEAM pentru a putea face autotransplantul in bune conditii. Zilele deveneau mai lungi, starea mea se deteriora, valorile hemogramei se duceau inspre „0” , zi de zi eram ridicat din pat la ora 7 pentru a face dus cu betadina, mi se schimba patul si toate hainele nimic nu putea fi purtat de pe o zi pe alta, era totul steril putere nu mai aveam, nu mai mancam, aveam greta,varsaturi, crampe, lesinuri, etc.Imi amintesc o seara in care am avut halucinatii vedeam cum cineva fara o forma definita  batea in geam, simteam ca vine spre mine ca ma priveste ca vrea sa ma ia cu ea…insa cu ajutorul iubitei mele (caruia ii multumesc) am reusit sa steau treaz… ,daca inchideam ochii sigur acum aceasta poveste nu mai era scrisa… Simteam ca ma sting. Nici la telefon nu mai puteam vorbi, insa atat cat puteam primeam incurajari de la familia mea, de la iubita mea, de la profesorul meu si de cei ce ma mai cautau, cu toate ca multi ma uitasera din cei asa numitii prieteni.

In data de 03-06-2011 am primit autogrefa (celule stem hematopoietice), dupa care a doua zi mi s-a pus un tratament numit BCNU, timp in care am suferit hipotensiune, tahicardie, eritem si vertij, nu tare mai stiam de mine, insa trebuia sa mestec cuburi de gheata continuu, cca doua ore si jumatate, pentru a nu mi se arde mucoasa. A fost un chin cu primele 20 de cuburi, dupa care mi-a inghetat gura si nu mai simteam nimic. Cu ajutorul lui Dumnezeu am trecut si peste asta, insa au urmat tratamente de revenire. A venit ziua de 10-06-2011, ziua in care am venit si eu in aceasta lume. De dimineata familia, iubita, prietenii au inceput sa ma sune pt a-mi ura „La multi ani!”. Eu eram in patul de spital plangeam si le multumeam. Era cea mai de trista zi de nastere petrecuta. Insa a trecut. In ziua de 15-06-2011 au venit parintii pentru externare. Slabisem inca 7 kg. De la 82 kg cat aveam inainte de a ma imbolnavi, am ajuns la 65kg. Am ajuns acasa, aveam numeroase restrictii, anumita dieta. Aproape 2 luni am avut o perioada grea, in care parintii si iubita mea mi-au fost tot timpul aproape si chiar de aratam jalnic imi ridicau moralul si ma tineau pe linia de plutire. Dumnezeu sa le dea sanatate

A venit clipa cand trebuia sa vedem daca avem rezultate la autotransplant, asa ca m-am internat din nou la Spital Clinic Coltea pentru evaluare. Am facut CT, insa rezultatul era mai rau decat inainte de autotransplant. Dar nu arata foarte concludent, de aceea mi s-a recomandat examinare PET-CT . Am plecat pentru intocmirea dosarului, am asteptat aprobari si pe data de 26-10-2011 am efectuat aceasta scanare. Am asteptat doua zile pentru raspuns, perioada in care aveam „inima cat un purice”. Am primit raspunsul care a cazut ca un fulger. Starea se inrautatise dramatic CANCERUL se raspandise in 15-16 locuri din organism. Medicul a dat din cap semn ca nu mai sunt mari sanse de supravietuire mai ales ca facusem atata CHIMEOTERAPIE. Am iesit am inceput sa plang in hohote, nu stiam incotro sa apuc, intrasem in panica tremuram, simteam ca innebunesc, ca imi pierd mintile, citeam rezultatul si plangeam . Totul era o negura pe moment. Dupa aproximativ 15 min mi-am facut curaj si putere sa-i sun pe cei dragi. Plangeam si le dadeam cruda veste. A fost un adevarat cosmar, insa dupa 2-3 ore mi-am revenit, am mers la spital, am dat rezultatul doamnei doctor, a citit si a incercat sa ma incurajeze ca o sa vedem ce facem sa fie bine, insa nu parea tare sigura de cuvintele rostite.

Singura varianta a mai ramas tratamentul experimental din Italia. S-a luat legatura cu medicii de acolo si am fost programat pentru data de 24-11-2011 la inceperea primei cure. Insa aici a intervenit o problema acuta, PROBLEMA FINANCIARA, deoarece acest tratament nu exista in tara nu mi s-a putut acorda certificatul E 112 care imi dadea posibilitatea de a folosi asigurarea de sanatate ce o am prin contract individual la CNAS. Asa ca sunt nevoit sa imi platesc acest tratament, avionul, spitalizarea, suma care nu mi-o pot permite nici eu, nici familia mea. De aceea am inceput sa intreb, sa umblu pentru a obtine sponsorizari, am sunat la asociatii, la fundatii, insa nici un rezultat. S-au gasit ceva oameni care mi-ai dat o speranta, insa suma fiind mare nu au reusit sa faca rost de intreaga suma. De aceea am nevoie de ajutorul celor care sunt in masura sa o faca.Tratamentul acesta se desfasoara pe perioada de 16 cure, tratamentul este cu Brentuximab Vedotin SGN 35 un anticorp monoclonal.

Am inceput tratamentul, iar dupa trei cure am facut PET/CT. Abia acum, dupa aproape doi ani si jumatate de chin mi-a dat primele rezultate pozitive. Tumorile s-au micsorat, unii ganglioni aparuti dupa autotransplant au disparut. Dumnezeu m-a ajutat si am trecut peste toate cu speranta ca ma pot face sanatos, atat cat se poate dupa o astfel de boala. Mai am de facut inca 9 cure de tratament si suma stransa s-a epuizat. De aceea apelez la aceasta varianta si CER AJUTORUL CELOR CARE POT SA MA AJUTE pentru a avea si eu o viata normala, adica sa-mi intemeiez si eu o famile, sa muncesc ca tot omul, sa nu mai sufar, chin si durere. Dumnezeu sa va dea sanatate tuturor celor care imi cititi aceasta drama a vietii si celor care ma puteti ajuta. Anul acesta implinesc 30 de ani si vreau sa ma fac bine sa am si eu o viata normala, pe cat se poate. Am incredere in Dumnezeu si dumneavoastra.

Mi-am petrecut o gramada de timp pe această pagină, și nu a fost ușor. M-am săturat și eu… insa imi datorati o promisiune toti cei ce suferiti de boli incurabile si nu numai …
Promiteti-mi că niciodată nu veti renunța.
Promiteti-mi că veti face tot ce puteti, pentru a opri gandurile negative ce v-au invadat.
Promteti-mi ca veti zambi mereu chiar si atunci cand va fi mai greu.
Promiteti-mi că veti sta inalti si frumosi, uitandu-va la stele, și spundu-le: “Voi trăi încă o zi!”
Promiteti-mi ca o sa va rugati mereu la Dumnezeu si Maica Domnului si veti SPERA si veti CREDE…
PROMTETI-MI

EU ASA AM FACUT…ASA FAC…ASA VOI FACE…


http://vreausatraiescsieu.wordpress.com/povestea-mea/

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu