luni, 5 ianuarie 2015

Sa vorbim despre...tacere

Tăcerea se învaţă, uneori la fel de temeinic ca şi vorbirea într-o limbă străină. Pornind de la cuvintele părintelui Dumitru Stăniloae, care spunea că "persoana umană se comunică şi prin vorbire, dar şi prin tăcere" şi că "tăcerea înseamnă reflecţie la taina lui Dumnezeu şi la taina propriei persoane", acest articol îşi propune să reamintească beneficiile tăcerii.
În primul rând, se cere precizat că tăcerea înseamnă mai mult decât a nu vorbi. La fel cum bucuria nu este sinonimă cu râsul, tăcerea este o stare care se referă nu numai la exterior, ci şi la interiorul nostru. O cunoaştem şi am trăit-o toţi de-a lungul vieţii, poate atât de rar încât i-am uitat gustul, şi azi atât de greu de atins, încât pe drept poate fi considerată o virtute. Ca să-l auzim pe celălalt e nevoie şi ca noi să tăcem. Nu numai să nu vorbim odată cu el, ci în mintea noastră să fie linişte, astfel încât mesajul auzit să fie, cu adevărat, ascultat şi, astfel, înţeles corect. Tăcerea este, deci, obligatorie, atât într-o comunicare corectă, cât şi într-o ascultare eficientă, fapt recunoscut chiar de Cicero, care credea în aparentul paradox că "tăcerea este una din marile arte ale conversaţiei".
Virtuţile tăcerii
De asemenea, poate fi o manifestare a smereniei şi a bunătăţii noastre, căci, alegând uneori să nu vorbim, îl protejăm pe aproapele nostru, confirmând că "un om este mai mult om prin lucrurile pe care le tace, decât prin cele pe care le zice" (Albert Camus).
Tăcând, auzim ce ne înconjoară, nu numai cuvintele, dar şi tăcerile celuilalt, auzim natura şi îi observăm mai adânc frumuseţea. Deşi natura este un dar atât de generos, vindecător şi plin de înţelepciune, este cel mai adesea refuzat prin orbirea în care ne afundăm, acceptând ritmul întunecat şi zgomotos al zilelor actuale.
Se spune că vieţile noastre încetează în ziua în care rămânem tăcuţi în privinţa lucrurilor care contează cu adevărat. Adică, în ziua când uităm de ele şi prin asta le scoatem din existenţa noastră, când ne devin străine, alegând un sistem de valori care încalcă însăşi esenţa noastră profundă. Există astăzi o afişare ostentativă a unor modele îndoielnice a unor forme de conduită care par să definească "oamenii de succes" şi care pun egal între viaţa îndestulată şi valoare, cerând subtil sau direct o copiere ca o cerinţă obligatorie pentru "a reuşi". Dar acestea sunt doar umbre colorate, iar sufletul nostru ne poate vorbi despre adevăr şi în cea mai cruntă minciună, dacă tăcem ca să-l auzim.
O tăcere care ne trezeşte la adevărul din noi
Cea mai frumoasă tăcere este cea a lui Dumnezeu. Pentru că e plină, e vie, ne dizolvă frica, singurătatea, durerea păcatelor, vindecă, ne învaţă despre El şi despre noi. Nu am auzit-o, dar am citit că ar fi cel mai minunat... sunet. Poate fi un Sfânt Graal în căutarea căruia să pornim. Pentru aceasta, e nevoie să facem tăcere în noi înşine. Fără a spune nici un cuvânt în afară, mintea vorbeşte ca un televizor în care canalele se schimbă brusc şi, uneori, fără controlul nostru. Din toată bogăţia de metode care urmăresc atingerea acestei tăceri veritabile, se pare că cea mai eficientă este repetarea unei rugăciuni scurte care ţine mintea prinsă doar într-un coridor, fenomen validat ştiinţific folosind metode performante de neuroimagistică. Se pare că eficienţa i se datorează faptului că implică cu mult mai mult decât o tehnică repetată constant şi decis, faptul că Numele Domnului, rostit ca o chemare, ne activează la ceea ce am fost meniţi să fim, deci nu transformă o minciună în adevăr, ci ne trezeşte la adevărul din noi.
Doar tăcând putem să ne auzim, putem să trăim şi putem discerne drumul corect către ceea ce am fost chemaţi să devenim, către bucuria pe care o dorim şi către o viaţă cu sens.
Tăcerea în cuvintele Sfinţilor Părinţi
În Filocalia 8, găsim aceste cuvinte despre tăcere, la Metoda lui Calist şi Ignatie: "Mai întâi să ne silim să tăcem; apoi din tăcere se naşte în noi ceva care ne conduce spre tăcere. Deie-ţi Dumnezeu să simţi ceva ce se naşte din tăcere. De vei începe să vieţuieşti astfel, nu ştiu eu ce lumină îţi va răsări ţie din aceasta".
Explicând cele de mai sus, părintele Dumitru Stăniloae consemnează într-o notă: "În tăcere, adâncul nostru e lucrător. Când vorbim, e împiedicat să lucreze. În tăcere el se întâlneşte cu Duhul dumnezeiesc, care atrage cu putere privirea spre bogăţia şi viaţa lui; se întâlneşte cu Duhul dumnezeiesc care e dincolo de el, şi din întâlnirea aceasta se naşte o cunoştinţă, pe care nu o poate şti decât el şi cei cărora le-o comunică sau, mai bine zis, cărora le-o comunică nu atât prin cuvinte, cât prin felul cum arată şi cum se comportă. În tăcere te întâlneşti cu ceva care te duce iarăşi la tăcere. Tăcerea prinde mai bine taina ce se petrece în întâlnirea noastră cu infinitatea ce iradiază din Dumnezeu Cel personal. Când începe limba să o exprime, pierdem trăirea deplină a acestei taine de-o bogăţie indefinită, începem să rupem părţi din ea, care toate la un loc nu pot reda indefinitul. În tăcere, eşti, oarecum, în mijlocul ei, identificat cu ea; prin grăire te detaşezi, te depărtezi de ea; în cuvinte prinzi numai fâşii din ea, nu mai trăieşti întregul şi întregul acesta nu poate fi combinat din fâşii, pentru că infinitul nu se poate realiza din combinarea părţilor limitate. Desigur, nu e vorba de tăcerea diplomatică, ci de tăcerea care e semnul scufundării în infinitul dumnezeiesc prin adâncul inimii. Prin tăcere ne ridicăm în planul infinitului şi al indefinitului, trăit în mod deplin. Prin cuvinte exprimăm lucrurile distincte ale lumii acesteia şi coborâm în lumea aceasta compusă din lucruri finite; cuvintele ne atrag în îngustimile lor făcute pentru lucrurile mărginite ale lumii din afară".




Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu