miercuri, 28 ianuarie 2015

Nu descuraja, ai răbdare cu tine, cu cei din jur, cu vremurile!

Mass-media ne învață că veştile bune nu sunt ştiri bune. Uneori o zi pare cât o viață întreagă, alteori are gustul unei secunde argintii. Păstrează mereu o bucată de cer deasupra vieții tale care să-ți amintească de bine, adevăr și frumos. Viața vine în valuri şi nu trebuie să te arunci în cap pe toboganul vieţii. Nimic nu e imposibil pentru un suflet optimist. Te vei simţi fericit ori de câte ori te vei ridica de la podea. Şi din căderi, şi din ridicări ai de vindecat în măreţia firii umane. Toate experienţele noastre sunt farmacie pentru suflet. Nu descuraja, ai răbdare cu tine, cu cei din jur, cu vremurile!
Viața se schimbă câte puțin sau noi ne schimbăm câte puțin în fiecare clipă. Tot timpul mai este ceva de adăugat, tot timpul mai este ceva de iertat, de iubit, de învățat. Drumul spre o conștiință curată și liniștită ne luminează sensul vieții. Știm cine suntem, dar nu știm ce am putea deveni. Consumăm viața ca slujitori ai sufletului și trupului imprimând speranța în toate încăperile interioare. Evoluție, progres, dor.
O mamă se priveşte zilnic în oglinda ochilor copiilor săi. Ne deosebim unii de alții ca să ne completăm unii pe alții. Existăm deopotrivă în noi și în celălalt în comuniunea iubirii. Sufletul meu are nevoie de sufletul celuilalt, împărtășindu-se din umanitate și divinitate în acelaşi timp. Regăsesc în tine bucăți din mine și simt în tine glasul din mine. Suntem ca un joc de puzzle în care fiecare are părţi din marea imagine. Talanţi, lumină. Providență în dialog pe temelia credinței. Gând şi simţire spălate prin trecut, prezent şi viitor. Îmbrăcăm hainele noi pe care timpul le-a confecţionat în sufletul nostru.
Viaţa este un gem dulce-amărui: dulce pentru că Hristos mă iubeşte, amară pentru că eu nu răspund cu iubire la iubirea Lui. Dragostea e cel mai bun răspuns la toate întrebările vieții. Descoperă soarele din interiorul tău şi lasă-l să lumineze. Nu eşti singur, Dumnezeu este cu tine. Nu a nevoie să fim crispaţi, isterizaţi, înfundaţi. Bunătatea nu are jumătăţi de măsură. O manifestăm sau ba. Avem duşmani pentru că şi noi suntem duşmanii altora într-o formă sau alta. Egoism, invidie, mândrie. E adevărat că răutatea neîmplinită devine stresantă pentru cine o fabrică, însă orice răutate se domolește în fața blândeţii pe altarul inimii. Condiţia demnităţii umane este un echilibru între a şti să pierzi, a şti să-ţi pleci fruntea, a şti să câştigi. Oamenii în depresie sunt mai atenţi la contraste decât la asemănări. Simţ al alegerii şi opţiunii spontane, inspiraţie a subconştientului. Precum timiditatea ascunde mari calităţi încătuşate, tot la fel fiecare suflet are îndoieli interioare care pătează visul. Suntem învinşi de calităţile sau de defectele cuiva?
Complicăm simplitatea. Natura ne face oameni naturali, societatea ne face oameni sociali, dar omul se poate face pe el om. Decriptăm arhietipurile şi acceptăm sau refuzăm, conştient sau inconştient, exigenţele morale. În iubire e cea mai mare libertate. Secundă de adevăr. Iubiţi o secundă Adevărul şi el vă va elibera. Mai bine ca în ţara mea nu e nicăieri. Cu munţii mei, cu brazii mei, cu doina mea, cu plânsul meu, cu râsul meu, cu dorul meu…
Bunul simţ este facultatea de a deosebi binele de rău. Raţionament de tip euristic. Noi sensuri, noi înţelesuri. Slabi sau puternici, influenţabili sau nu, cu emoţii primare sau îngrijite, dorim să căutăm partea bună din noi, din cei din jur şi din evenimentele cotidiene. Ești dimineața naturii și porți prospețimea inimii tale mereu. Fruct consumat în grabă sau instrument muzical acordat la tonul iubirii. Tu alegi dacă mai târziu vei scrie în jurnalul minții tale despre vise sau despre regrete, despre frică sau despre curaj, despre pasiune sau despre compasiune. Trăiește şi iartă! Sufletul nostru dialoghează. Legea naşte farisei, harul naşte oameni liberi.



Credinţa nu este o datorie de împlinit, ci un act de iubire. Pune tot pe foc şi arde pagini. Astăzi începe viaţa ta…

sâmbătă, 17 ianuarie 2015

Iubirea și iertarea sunt cele două aripi cu care zburăm spre cer

"Iubirea și iertarea sunt cele două aripi cu care zburăm spre cer. A ierta înseamnă a trăi. Și a trăi înseamnă a iubi. Și cei care te laudă, și cei care te ceartă la fel vor muri. Ca mine, ca tine. Nu scuipați pe oameni, ci înțelegeți durerea lor..."Hrisostom Filipescu

Violența psihică este mai puternică decât cea fizică

Astăzi nu ne mai lovim cu pumnii sau picioarele, ci din cuvinte și priviri. Sau prin tăceri de mormânt. Uneori poți ucide pe celălalt cu o singură privire plină de venin care îi taie respirația și îl paralizează. Rămâne rănit ca și cum ar fi fost împușcat cu gloanțe. Măcinaţi de griji, greşind des, reparând rar, cu multe întrebări fără răspuns, oamenii s...e rănesc tot mai mult. Cuvintele dor, cuvintele sunt săbii sau cuțite. Produc răni care se vindecă în timp sau se anesteziază. Violenţa implică grabă şi o „soluţie” aparentă, de moment. Acum l-ai pus la podea pe celălalt dar mâine îi vei lua locul. Aşa e viaţa, roata se întoarce…
Cu toţii suntem răniţi. Unii mergem mai departe, alţii rămânem răniţi, blocaţi în spatele unei măşti. Toți se ceartă, dar prea puțini se mai iartă. 

Forța cea mai puternică este iubirea… Cea mai bună metodă de creştere a copiilor, dar şi de îndrumare a adulţilor este iubirea. Renovăm toate etajele emoţionale cu răbdare, înţelegere şi dragoste. Când iubim simplu, credem în oameni, lăudăm mai mult decât criticăm, lucrurile se limpezesc. Mă gândesc la binele meu sau la binele nostru?! Invăţăm să iubim zilnic. Iar şi iar. Cu multe restanţe până luam note de trecere. 
Povestea vieții fiecăruia dintre noi poate deveni oricând povestea vieții unui sfânt. Pentru că orice sfânt are un trecut și orice păcătos are un viitor. De noi depindem ce scriem acolo.
Doamne, Ți-am spus astăzi că Te iubesc ?!
https://hrisostomfilipescu.wordpress.com/…/esti-astazi-gan…/

marți, 13 ianuarie 2015

Nu trebuie să căutăm vinovaţi, noi creăm realitatea în care trăim


Intr-o lume ce tinde spre dezordine, tot mai accentuat se vorbeste despre fizica cuantica, desi aparitia ei e legata de anii 1920. Nume sonore precum Bruce Lipton sau Gregg Braden ne atrag atentia ca gandurile noastre detin o puternica energie ce influenteaza nu numai realitatea personala, ci chiar evolutia la nivelul intregului Univers. NOI CREĂM LUMEA IN CARE TRAIM, ca fiecare dintre noi suntem o forta energetica datoare nu numai evolutiei personale, ci si evolutiei universale, iar daca reusim sa intelegem/acceptam ca suntem creatori ai realitatii, poate vom deveni si mai responsabili de ceea ce aducem in realitatea vietii pe care o traim. De ce sa fim doar obervatori a ceea ce se intampla in jurul nostru?! Pana la urma, nu ne costa nimic material sa incercam sa fim mai atenti cu forta ce o eliberam prin ganduri, sa ne implicam fiecare la nivelul lui, in incercarea de a crea un camp energetic de iubire, de bunatate, de lumina si binecuvantare a vietii ce ni s-a oferit. 
Gandurile sunt materiale si au o imensa putere de a crea realitatea, ca efectul de bumerang functioneaza perfect in sensul ca atragem in viata noastra oameni cu tiparul ce-l emitem, ca sentimentele noastre influenteaza structura ADN-ului. Ce-ati zice, de exemplu, sa aflati ca undele electromagnetice produse de inima sunt mai puternice de sute de ori decat undele generate de creier?!  Dumnezeu este in inima fiecaruia, asa ca in inima nu poate fi decat iubire, pe cand in mintea constienta sunt ego-ul, trufia, minciuna si tot balastul negativ ce ne face sa involuam... Oare daca am fi mai atenti la constiinta inimii decat la cea a creierului, n-am fi mai buni? Lumea in care traim n-ar fi mai curata? 


luni, 5 ianuarie 2015

Le silence est la patrie des forts

De multă vreme nu am mai simţit tăcerea.
Am căutat să obţin tăcerea, ani de zile. Dacă văd scris cuvântul “Silence”, el sună a mănăstire cisterciană, a lavandă şi a răcoare medievală. Undeva la mănăstirea “Le Reposoir” din Haute Savoie este într-o carte un citat: “le silence est la patrie des forts”. “Tăcerea e patria, ţara, tărâmul celor puternici”. 
Să facem tăcere. Francezii zic frumos “faire silence”, en soi, en dehors de soi. E  ca o muncă, a spiritului, a sinelui, de “a face tăcere”. O muncă adevărată, cinstită, cu roade. Dar, e încă o muncă.
Pe când tăcerea e de fapt un rezultat, o destinaţie.
Cum să găseşti tăcerea, când viaţa de azi înseamnă în primul rând stresul atotprezent, proiectare halucinantă înspre viitor, sau înspre prezentul cel violent,… adică orice în afară de tăcere.
Tăcerea pe care încercăm să o găsim seara e doar linişte: oprirea maşinilor care trec departe pe bulevard, lipsa apelurilor pe telefon. Nimic mai mult.
Unde s-a ascuns tăcerea, unde am putea-o găsi? În colţuri de dormitor iluminate minimalist? Astea sunt doar momente în care cineva exploatează nevoia noastră firească de tăcere, cam atât. Adică nu o satisface neapărat. Poate chiar o deturnează în final, atunci când totul e frumos aranjat şi ne aducem aminte pe canapea că esenţialul era altundeva: trebuia să ştii cu cine te poţi bucura de tăcere. Sau de cine te fereşti, ca să nu îţi fure tăcerea.
Tăcerea cere liniste, liniştire, dar ea e mai ales ce se întâmplă după liniştire. Apar sentimentele curate, neamestecate, ca nişte culori primare care se desprind din haosul de picturi zilnice. Lucrurile se văd mai bine, iar tăcerea, dacă nu are legătură cu o inimă plină, are cu siguranţă legătură cu o inima curată. O inimă care filtrează şi vede bine, lucrurile adevărate, complete, şi modul în care se desprind copiile de originale – în inimă, în creaţie, în vorbe, în obiecte. Apar secretele, lucrurile incomunicabile, lucrurile care odată comunicate te fac prizonierul neştiut al unui secret. Apar lucrurile care nu se spun în mod normal, care nu se dau oricui, oricum, oriunde.
Dacă liniştea înseamnă oprirea gălăgiei exterioare, tăcerea e cealaltă parte a monezii, trecerea spre cealaltă parte a lumii, unde sunt lucrurile interioare care fac ca viaţa să merite: împărtăşirea, descoperirile de unul singur, dragostea, prietenia, încrederea.
Încetul cu încetul se pare că am schimbat, trăind, sensul citatului. Eu, noi toţi. Dacă tăcerea era tărâmul celor puternici, azi tăcerea e puterea celor care şi-au găsit un tărâm al lor. Am ratat naşterea într-o epocă în care puteai găsi tăcerea ca loc, dar am nimerit în altă epocă, unde tăcerea e singura putere a celor care ştiu unde au ajuns. Epoca patriilor personale, a locurilor inimii, frumoase, clare, sigure.
Nişte telefoane la care poţi să suni, atât.
O prietenie, atât.
Nişte destinaţii clare in inimă şi în minte, atât.
Da, suntem mai puternici ca niciodată, de fapt, pentru că nu mai avem nimic de pierdut, sau mai precis nu mai avem nimic de apărat, însă tot ce găsim în inimă, şi devine sursa bucuriei, sau tristeţii, şi întotdeauna a tăcerii noastre, nu ni-l mai poate lua nimeni.

Sa vorbim despre...tacere

Tăcerea se învaţă, uneori la fel de temeinic ca şi vorbirea într-o limbă străină. Pornind de la cuvintele părintelui Dumitru Stăniloae, care spunea că "persoana umană se comunică şi prin vorbire, dar şi prin tăcere" şi că "tăcerea înseamnă reflecţie la taina lui Dumnezeu şi la taina propriei persoane", acest articol îşi propune să reamintească beneficiile tăcerii.
În primul rând, se cere precizat că tăcerea înseamnă mai mult decât a nu vorbi. La fel cum bucuria nu este sinonimă cu râsul, tăcerea este o stare care se referă nu numai la exterior, ci şi la interiorul nostru. O cunoaştem şi am trăit-o toţi de-a lungul vieţii, poate atât de rar încât i-am uitat gustul, şi azi atât de greu de atins, încât pe drept poate fi considerată o virtute. Ca să-l auzim pe celălalt e nevoie şi ca noi să tăcem. Nu numai să nu vorbim odată cu el, ci în mintea noastră să fie linişte, astfel încât mesajul auzit să fie, cu adevărat, ascultat şi, astfel, înţeles corect. Tăcerea este, deci, obligatorie, atât într-o comunicare corectă, cât şi într-o ascultare eficientă, fapt recunoscut chiar de Cicero, care credea în aparentul paradox că "tăcerea este una din marile arte ale conversaţiei".
Virtuţile tăcerii
De asemenea, poate fi o manifestare a smereniei şi a bunătăţii noastre, căci, alegând uneori să nu vorbim, îl protejăm pe aproapele nostru, confirmând că "un om este mai mult om prin lucrurile pe care le tace, decât prin cele pe care le zice" (Albert Camus).
Tăcând, auzim ce ne înconjoară, nu numai cuvintele, dar şi tăcerile celuilalt, auzim natura şi îi observăm mai adânc frumuseţea. Deşi natura este un dar atât de generos, vindecător şi plin de înţelepciune, este cel mai adesea refuzat prin orbirea în care ne afundăm, acceptând ritmul întunecat şi zgomotos al zilelor actuale.
Se spune că vieţile noastre încetează în ziua în care rămânem tăcuţi în privinţa lucrurilor care contează cu adevărat. Adică, în ziua când uităm de ele şi prin asta le scoatem din existenţa noastră, când ne devin străine, alegând un sistem de valori care încalcă însăşi esenţa noastră profundă. Există astăzi o afişare ostentativă a unor modele îndoielnice a unor forme de conduită care par să definească "oamenii de succes" şi care pun egal între viaţa îndestulată şi valoare, cerând subtil sau direct o copiere ca o cerinţă obligatorie pentru "a reuşi". Dar acestea sunt doar umbre colorate, iar sufletul nostru ne poate vorbi despre adevăr şi în cea mai cruntă minciună, dacă tăcem ca să-l auzim.
O tăcere care ne trezeşte la adevărul din noi
Cea mai frumoasă tăcere este cea a lui Dumnezeu. Pentru că e plină, e vie, ne dizolvă frica, singurătatea, durerea păcatelor, vindecă, ne învaţă despre El şi despre noi. Nu am auzit-o, dar am citit că ar fi cel mai minunat... sunet. Poate fi un Sfânt Graal în căutarea căruia să pornim. Pentru aceasta, e nevoie să facem tăcere în noi înşine. Fără a spune nici un cuvânt în afară, mintea vorbeşte ca un televizor în care canalele se schimbă brusc şi, uneori, fără controlul nostru. Din toată bogăţia de metode care urmăresc atingerea acestei tăceri veritabile, se pare că cea mai eficientă este repetarea unei rugăciuni scurte care ţine mintea prinsă doar într-un coridor, fenomen validat ştiinţific folosind metode performante de neuroimagistică. Se pare că eficienţa i se datorează faptului că implică cu mult mai mult decât o tehnică repetată constant şi decis, faptul că Numele Domnului, rostit ca o chemare, ne activează la ceea ce am fost meniţi să fim, deci nu transformă o minciună în adevăr, ci ne trezeşte la adevărul din noi.
Doar tăcând putem să ne auzim, putem să trăim şi putem discerne drumul corect către ceea ce am fost chemaţi să devenim, către bucuria pe care o dorim şi către o viaţă cu sens.
Tăcerea în cuvintele Sfinţilor Părinţi
În Filocalia 8, găsim aceste cuvinte despre tăcere, la Metoda lui Calist şi Ignatie: "Mai întâi să ne silim să tăcem; apoi din tăcere se naşte în noi ceva care ne conduce spre tăcere. Deie-ţi Dumnezeu să simţi ceva ce se naşte din tăcere. De vei începe să vieţuieşti astfel, nu ştiu eu ce lumină îţi va răsări ţie din aceasta".
Explicând cele de mai sus, părintele Dumitru Stăniloae consemnează într-o notă: "În tăcere, adâncul nostru e lucrător. Când vorbim, e împiedicat să lucreze. În tăcere el se întâlneşte cu Duhul dumnezeiesc, care atrage cu putere privirea spre bogăţia şi viaţa lui; se întâlneşte cu Duhul dumnezeiesc care e dincolo de el, şi din întâlnirea aceasta se naşte o cunoştinţă, pe care nu o poate şti decât el şi cei cărora le-o comunică sau, mai bine zis, cărora le-o comunică nu atât prin cuvinte, cât prin felul cum arată şi cum se comportă. În tăcere te întâlneşti cu ceva care te duce iarăşi la tăcere. Tăcerea prinde mai bine taina ce se petrece în întâlnirea noastră cu infinitatea ce iradiază din Dumnezeu Cel personal. Când începe limba să o exprime, pierdem trăirea deplină a acestei taine de-o bogăţie indefinită, începem să rupem părţi din ea, care toate la un loc nu pot reda indefinitul. În tăcere, eşti, oarecum, în mijlocul ei, identificat cu ea; prin grăire te detaşezi, te depărtezi de ea; în cuvinte prinzi numai fâşii din ea, nu mai trăieşti întregul şi întregul acesta nu poate fi combinat din fâşii, pentru că infinitul nu se poate realiza din combinarea părţilor limitate. Desigur, nu e vorba de tăcerea diplomatică, ci de tăcerea care e semnul scufundării în infinitul dumnezeiesc prin adâncul inimii. Prin tăcere ne ridicăm în planul infinitului şi al indefinitului, trăit în mod deplin. Prin cuvinte exprimăm lucrurile distincte ale lumii acesteia şi coborâm în lumea aceasta compusă din lucruri finite; cuvintele ne atrag în îngustimile lor făcute pentru lucrurile mărginite ale lumii din afară".