sâmbătă, 18 aprilie 2015

Vrem să fim fericiți sau vrem să avem dreptate?

Adevărurile se află întotdeauna undeva la jumătate de drum. Nimeni nu are dreptul să judece pe nimeni deoarece nu știe tot adevărul. Oamenii au poveşti pe care nu mă mai satur să le ascult. Niciun om nu seamănă cu celălalt. Fiecăruia îi dă Dumnezeu o întrebare și un răspuns. Uneori anumite evenimente par ca o ultimă filă ruptă dintr-o carte. Acțiuni, aventuri, vise, speranțe rămase în aer. Fără concluzii. Vrem să fim fericiți sau vrem să avem dreptate? Răbdarea de zi cu zi schimbă lumea.
Viaţa este o călătorie unde întâlnim o mulţime de oameni, locuri, întâmplări. Cu braţele inimii deschise, ori un sloi de gheaţă, viaţa tot trece. Oamenii au nevoie să fie ascultați și iubiți. Cu dorul lor, cu povestea lor. Alegeri, lecții. Viața niciodată nu stă pe loc. E o continuă mișcare, creștere sub privirea binecuvântată a lui Dumnezeu.
Orice minune ți se poate întâmpla. Ai nădejde! 

vineri, 17 aprilie 2015

Eu recomand o stare de veselie interioara, din inima

“Eu recomand o stare de veselie interioara, launtrica, din inima, o stare ce inseamna rugaciune neincetata. O stare de veselie adevarata, degajata de problemele vietii, de problemele cararilor vietii, ale unuia si ale altuia. O stare de veselie, cu orice chip. Daca-i intristare, se clocesc ouale diavolului. Este o stare de absenta, de intunecare. Daca un om nu moare de pe pozitia de traire, de inaltare, de steag, toata creatia sufera. Noi traim intr-o mare unitate, toata creatia lui Dumnezeu este o unitate. Daca ne despartim de marea unitate, suntem pe pozitie de anulare, de auto anulare. Deci, recomand o pozitie de traire. Pentru ca tragedia intregii lumi trebuie plansa ca propriile noastre pacate. Si starea de rugaciune inseamna o stare de prezenta. Eu ca duhovnic ce toata ziua stau de vorba cu lumea care are nevoie de verticalitate, nu recomand nevointe. Recomand o stare de prezenta permanenta, de opozitie fata de pacat si patima, care inseamna recunoasterea fortelor de bine din tine”. Parintele Arsenie Papacioc

miercuri, 15 aprilie 2015

Examenul iubirii

Daca iubiti pe cei ce va iubesc pe voi, ce rasplata mai aveti, ce rasplata asteptati? Oare nu si paganii fac asa? Dar Eu va zic: iubiti pe vrajmasii vostri.” Aici este examenul iubirii. 
Aici trebuie sa incepem lucrarea dragostei Cum? Iarta! “Nu pot sa-l iert, pentru ca este mandru“. Pai dar tu cum esti? Iarta! Iertarea este semnul cel mai graitor si piatra de temelie pe care se zideste mai tarziu dragostea…


Nu ne mantuim daca nu avem DRAGOSTEA de care ne vorbeste Mantuitorul, cea pe care ne-a si aratat-o prin suferinta personala pe pamant.

Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte.Dragostea nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândeşte răul.Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr.Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă.Dragostea nu cade niciodată.  




IERTAREA, INCEPUTUL IUBIRII

“Fiecare om cu bunavointa face un efort pentru a deprinde dragostea. Toti suntem constienti de neputinta noastra de a iubi si numai daca suntem nebuni credem ca avem dragoste. Dar daca avem putina sinceritate, putina seriozitate, vedem in noi la tot pasul aceasta neputinta de a iubi

Si in stradania aceasta de a intelege dragostea, de a raspunde celuilalt, dar mai intai de toate de a raspunde Mantuitorului Hristos, Care ne-a poruncit si ne-a rugat sa iubim, in stradania de a-L intelege pe Hristos in aceasta porunca, in stradania de a-L intelege pe Dumnezeu ca dragoste, fiecare dintre noi incearca sa iubeasca.

Dragostea este o stare, dar aceasta stare strabate prin anumite gesturi exterioare. Oamenii obisnuiti inteleg dragostea in multe feluri. “Ma iubeste pentru ca m-a asteptat, m-a asteptat pe ploaie, pe frig, a facut un drum indepartat ca sa vina pana la mine, mi-a acordat din timpul sau, din darurile sale, m-a ajutat cu bani, m-a primit la el acasa…” si asa mai departe. Toate acestea sunt gesturi care izvorasc din dragoste. Totusi, nu este neaparat ca aceste gesturi sa presupuna dragostea. Pentru ca si darurile se ofera de multe ori si cu alte scopuri, cu scopul de a dobandi ceva, de a-l avea de partea noastra pe cineva pentru a ne atinge un scop mai nobil sau mai putin nobil. Dincolo de aceste gesturi exterioare, noi cei care suntem in Biserica, cei care am mai citit niste carti despre duhovnicie, care avem un duhovnic, stim ca exista o lucrare launtrica a fiecarui om, exista un exercitiu prin care noi ne educam mintea, ne educam vointa, ne educam inima. Si atunci care ar fi atitudinea inimii noastre atunci cand iubim?
Apostolul Pavel, cand a trebuit sa defineasca dragostea, a vorbit prea putin de gesturile exterioare ale ei, el s-a referit la niste porniri si simtaminte ale inimii: Dragostea toate le rabda, dragostea toate le crede, dragostea toate le iarta, dragostea nu se bucura de nedreptate, ci se bucura de adevar, dragostea nu se trufeste, dragostea nu se inalta, dragostea nu cauta ale sale… Toate acestea reprezinta tabloul duhovnicesc, tabloul sufletului nostru atunci cand el iubeste.
Dar cuvintele pe care ni le spune Apostolul Pavel sunt foarte greu de priceput. Sunt greu de priceput nu pentru ca ele ar fi grele, ci pentru ca mintea noastra nu este obisnuita sa gandeasca astfel. “Dragostea nu cauta ale sale” – ce-i asta? Dar ale cui sa le caute? Ale aproapelui tau. Care aproape? Unul vrea sa mearga la fotbal, altul vrea sa mearga la bar, altul vrea sa mearga la peste. Pe care din acestia trebuie sa-l urmez si sa-l satisfac? Desigur, Apostolul Pavel, inainte de a propune sa cautam la toate dorintele celor din jurul nostru, ne vorbeste de o dispozitie a sufletului, aceea de a nu te socoti pe tine ceva, de a te pune pe tine in urma celorlalti, de a sti ca, daca este sa alegi intre aproapele tau si tine, trebuie sa-l alegi pe aproapele tau, Mantuitorul a ales suferinta, crucea...nu s-a gandit la Sine, ci la noi. 
M-am gandit ca pana la urma si la urma, dincolo de toate aceste gesturi prin care unii incearca sa fie milostivi, pentru a dobandi dragostea, altii incearca sa-i asculte pe toti, pentru a-si cultiva dragostea, lucruri care presupun foarte mari riscuri, pentru ca cel care isi imparte averea saracilor, intr-o zi ramane fara de avere si felul in care intelegea el dragostea pana atunci iata ca nu mai poate fi lucrat, nu mai poate fi practicat. Atunci el, dintr-o data, vede ca nu-si mai poate folosi [nu mai poate aduce folos] si iubi aproapele. Cel care asculta pe toti si le slujeste, intr-o zi vede ca dorintele si apucaturile oamenilor sunt atat de diferite, incat ajunge, chiar bine dorind pentru aproapele sau, sa intre in nenumarate pacate si incurcaturi carora nu le mai poate face fata. Si atunci cum lucram aceasta porunca de capatai pe care ne-a adus-o Dumnezeu?
Cum? Mergand la esenta. La lucrarea pe care o putem face oricand, oriunde, aceea ca inainte de a iubi, sa incercam sa nu uram. Inceputul binelui este indepartarea de la rau. Spune Prorocul: Indeparteaza-te de la rau si fa binele(Ps.33) Inainte de a cauta dragostea in inima noastra, de a o cultiva, trebuie sa ne izbavim de raul care este in inima noastra. Si care este acest rau care se ridica impotriva dragostei? Invidia, slava desarta – ca suntem mai buni decat aproapele nostru, cine este el sa ne spuna noua, ca sa ne invete? – toata rautatea care se savarseste cu gandul si cu dorinta. Si inceputul a toate este iertarea.
Daca iubiti pe cei ce va iubesc pe voi, ce rasplata mai aveti, ce rasplata asteptati? Oare nu si paganii fac asa? Dar Eu va zic: iubiti pe vrajmasii vostri.” Aici este examenul iubirii. Cine sunt vrajmasii nostri? Nu cei care ne sparg apartamentul, nu cei care ne-au furat masina, nu cei care vin cu sabii asupra tarii noastre. Vrajmasii nostri sunt cei pe care noi singuri ni-i facem. Sunt oamenii despre care noi avem o parere proasta, oamenii care ne tulbura prin prezenta lor, prin cuvintele lor, prin felul lor de a fiOamenii despre care noi spunem: “Lasa-ma, ca m-am saturat de el“. Aici trebuie sa incepem lucrarea dragostei Cum? Iarta! “Nu pot sa-l iert, pentru ca este mandru“. Pai dar tu cum esti? Iarta! Iertarea este semnul cel mai graitor si piatra de temelie pe care se zideste mai tarziu dragostea…
Dumnezeu, cand S-a pogorat in lume, mai inainte ne-a iertat, ne-a iertat pentru ca L-am tradat in rai, ne-a iertat pentru ca ne-am indepartat de poruncile pe care ni le-a descoperit prin proroci, ne-a iertat pentru ca nu L-am primit pe Fiul Sau, L-am rastignit. Pentru toate ne-a iertat. Ne-a iertat – pentru ca ne-a iubit. Si noi suntem datori sa raspundem cu aceeasi dragoste.
Sa iertam, pentru ca nu este cu neputinta. Nu este cu neputinta sa iertam pe acest om pacatos din fata noastra. Pentru ca Insusi Dumnezeu l-a iertat. Aceasta este cugetarea cea mai de folos. Aceasta este raportarea pe care trebuie sa o avem fata de aproapele. Inainte de a-l judeca eu, trebuie sa ma intreb cum il judeca Dumnezeu pe el? Si cum il judeca? A murit pentru el! Dumnezeu l-a iertat. Vin oameni cu intrebari de genul: „Oare credeti ca pe verisorul meu, care a facut asa si asa, poate Dumnezeu sa-l ierte?” Cand a murit pe cruce a aratat ca l-a iertat. Problema lui este: ce va face el mai departe, va primi aceasta iertare? Va raspunde acestei iertari?
Cum raspundem noi iubirii lui Dumnezeu si iertarii pe care ne-o daruieste? Iertand pe aproapele nostru. Dumnezeu n-a voit nimic altceva de la noi in schimb pentru dragostea pe care ne-a dat-o, pentru iertarea pe care ne-a dat-o, ci a voit ca si noi, fiecare la randul nostru sa facem acelasi lucru cu aproapele nostru. Daca este sa ne asemanam cu Dumnezeu in ceva, aceasta este puterea de a ierta. Noi nu suntem nici fara de inceput ca Dumnezeu, nu suntem nici atotputernici, nu suntem nici Lumina, nu suntem nici Adevar, nu suntem nici Cale, nu suntem … nimic nu suntem. Suntem… pamant. Dar Dumnezeu ne-a chemat sa fim asemenea Lui si asemenea lui Dumnezeu suntem atunci cand iertam. Puterea de a ierta este insusire dumnezeiasca. Iertand celor ce ne gresesc, ne facem partasi la dragostea cu care iubeste Dumnezeu lumea. Pana la venirea lui Hristos nu puteau oamenii sa ierte, dar prin moartea Sa si prin harul pe care l-a varsat asupra lumii ne-a dat aceasta putere si aceasta bucurie: de a ierta pe cel din fata ta.
Voiesti sa faci un bine lumii… Cand eram mic, ma gandeam ca voi creste mare si voi face un bine lumii. Voi scrie niste carti sau voi picta niste tablouri, pentru ca am auzit ca se vand la licitatii cu milioane de dolari… Si stateam eu, in satucul meu, acolo, la scoala de pictura din provincie si exersam si gandeam ca voi face pictura, voi face niste tablouri pe care le voi vinde cu milioane de dolari la licitatie, voi face o casa de copii si voi da bani la toti saracii care vor veni la mine. Asta era planul meu cum voi ajuta eu lumea. Eu nu stiam ca este Dumnezeu. Acum Dumnezeu, in negraita Sa dragoste, mi-a dat aceasta posibilitate ca sa ajut lumea, nu cu bani care se cheltuiesc, ci mi-a dat puterea de a ierta pacatele. De a spune: “Domnul Dumnezeu sa te ierte si sa te miluiasca“. Si acest dar este dat noua tuturor, nu ca o taina a Bisericii, ci ca o stare a sufletului de a ierta. Pentru ca insusi Hristos ne-a repetat-o obsedant in predica Sa: “Iertati si vi se va ierta. Cu ce masura masurati, cu aceea vi se va masura. Nu judecati ca sa nu fiti judecati. Si ne iarta noua gresalele noastre, precum si noi iertam gresitilor nostri. Iata ca iertarea de la Dumnezeu noi o primim in masura in care noi insine daruim iertare.
Ca sa intelegem si mai adanc aceasta relatie si conditie a mantuirii noastre, Mantuitorul ne-a dat pilda celor doi datornici in care cineva care avea o datorie foarte mare a fost chemat de mai-marele sau si amenintat ca i se vor lua nevasta si copiii si vor fi vanduti, iar el va fi aruncat in temnita, pana va plati datoria. Acest datornic, cazand in genunchi, s-a rugat si a cerut indurare si a primit-o. Dar plecand el cu bucurie ca a scapat de atata durere si necaz, de durerea despartirii de nevasta si de copii, de suferinta temnitei, a intalnit pe cale pe unul din tovarasii sai. Si iata ca, de indata ce l-a vazut, i-a trecut bucuria, a uitat binele si si-a adus aminte ca acest tovaras are la el o datorie, o datorie neinsemnata pe langa datoria pe care el o avea la stapanul sau, si indata l-a apucat de piept si-i cerea sa-i dea datoria. (…) Stapanul, infuriindu-se, l-a chemat pe acel datornic, i-a pus inapoi toate datoriile lui si l-a inchis in temnita zicandu-i: „Daca eu ti-am iertat toata datoria ta atat de mare, n-ai putut si tu sa ierti aproapelui tau datoria neinsemnata pe care ti-o datora?“. Prin aceasta pilda, Mantuitorul ne arata starea noastra in aceasta lume, ca toata relatia noastra cu Dumnezeu se face prin aproapele, prin puterea de a ierta.
Putem ierta si cand traim intr-o adunare, intr-o obste, dar putem ierta si dintr-un loc insingurat, dintr-o pustietate. Ne putem tulbura si mania si gasi pricini de nemultumire in adunare, in convietuire cu oamenii, dar putem pastra aceeasi rautate si nemultumire si intr-un loc insingurat. Asa ca, puterea de a ierta este un rod al experientei indelungate prin care noi incercam sa ne apropiem de Dumnezeu si de esenta Evangheliei. De aceea mi se pare ca cel mai scurt drum, cea mai simpla si mai esentializata cale de a lucra dragostea este de a oferi iertarea celor care ne gresesc. Nu adunand bani pentru ca sa-i dai vaduvelor si orfanilor, pentru ca acesta este un lucru greu si anevoios si s-ar putea nici sa nu ajungi vreodata sa-i ai. Nu este nevoie neaparata nevoie sa mergi pana la capatul lumii pentru a indeplini dorinta cuiva, dar sa ierti poti. Mi ales, stiind ca in schimbul acestei iertari primesti iertare de la Dumnezeu pentru toate pacatele vietii tale. Dar mai presus de aceasta, stiind ca prin puterea de a ierta te asemeni cu Dumnezeu.
Cum sa ierti un om rau? Cum sa ierti un om care te necajeste? Aducandu-ti aminte de Dumnezeu, de Cel care a murit pentru el. Aducandu-ti aminte ca si tu ai nenumarate datorii. Aducandu-ti aminte de oamenii dragi tie, de felul in care te porti cu ei. Cu toate ca vedem copii care-si urasc parintii, parinti care-si urasc copiii si asa mai departe. Cat de departe suntem de chemarea lui Hristos!
Puterea de a ierta este proprie celor care se apropie incetul cu incetul de despatimire, care au inceput sa iasa cu incetul din aceasta lume. Care sunt pricinile pentru care uram un om, pentru care ne suparam pe el? Are mai multi bani? Ne-a pacalit intr-o afacere? A mers in locul nostru intr-o calatorie care se oferea de la locul de munca si asa mai departe. Toate acestea vin din alipirea noastra de cele materiale, de cele pamantesti si trecatoare. In masura in care ne desprindem de ele si ne indreptam mintea catre Dumnezeu, catre viata vesnica, stiind ca toate sunt desertaciune, iertam usor. Stim ca „desertaciune este tot omul” si „in desert se tulbura tot pamanteanul“, cum ne spune prorocul David.
Asa ca este timpul sa ne adancim in noi, pentru ca poruncile Mantuitorului, desi sunt atat de simple, par simple, cer foarte multa profunzime de la noi. Nu complexitate, cer o profunzime care ne uimeste prin simplitatea ei. Ni se cere ca gandul nostru sa fie pururea intors catre noi si catre Dumnezeu, sa nu se mai alipeasca de cele trecatoare. Pentru ca asa facand vom sti sa descoperim in ceilalti chipul lui Dumnezeu pe care il poarta. Si daca Dumnezeu a murit pentru noi “pe cand noi inca eram pacatosi“, cum spune Apostolul Pavel, cine suntem noi ca sa judecam pe aproapele nostru? Acestea avandu-le in minte, vom capata si indrazneala necesara pentru rugaciune si pentru aceasta indrazneala vom primi de la Dumnezeu si raspunsul cererii noastre.
Parintele Selafiil, duhovnicul nostru de la Noul Neamt, repeta obsedant aceste cuvinte simple ale Evangheliei, cuvinte pe care le-a repetat Mantuitorul si mai ales Sfantul Evanghelist Ioan in Epistolele sale, in Evanghelia sa. Toata nevointa parintelui Selafiil o concentra aici: Iarta, ca si Dumnezeu sa te ierte. Cand ajungi seara, spune: Doamne, iarta-mi tot ce am gresit eu azi cu cuvantul, cu lucrul si cu gandul ca un om, iarta pe toti parintii si fratii si ma iarta si pe mine pacatosul. Uita-te in inima ta si daca vezi ca ai vreo manie asupra cuiva, iarta, ca sa nu te culci manios. Si daca ai iertat, poti sa-i spui Domnului: acuma si Tu iarta-ma, pentru ca eu i-am iertat, ca Tu ai zis”Si cu acest targ sfant si copilaros, zice, da-ti sufletul in mana lui Dumnezeu si daca mori in noaptea aceea, Dumnezeu te ia la Dinsul. (…)
- Ce sa facem daca vrem sa iertam, dar tot timpul ne aducem aminte ce ne-a facut respectivul om?
Este lupta, nu putem ierta de la inceput. Dar daca avem aceasta lucrare, Dumnezeu prin harul Sau ne ajuta. Vedem cat de greu este sa ierti, pentru ca este greu, este cea mai grea lucrare. Numai oamenii care nu au practicat-o niciodata pot spune: “Ei mare lucru sa te mantuiesti asa, la urma spun si eu iaca, i-am iertat si ma mantuiesc“. Dar cei care au aceasta nevointa stiu cat de greu este. Tocmai de asta nu era chiar atat de simplu ce ne spunea Parintele Selafiil: “Inainte de somn iarta pe toti si spune: Doamne eu i-am iertat, si Tu sa ma ierti. Si Dumnezeu te mantuieste!“.
Aceasta este o lucrare permanenta. Iara si iara cautam motive pentru care sa-l indreptatim pe cel din fata noastra: poate a fost obosit, poate-i bolnav, are o educatie altcumva decat a mea, nu l-am inteles eu corect, am fost eu obosit si tulburat… Sa luam vina asupra noastra. Acesta este un exercitiu duhovnicesc prin care ne desavarsim.
Asa ca sa nu ne tulburam, ca nimeni nu poate ierta dintr-o data, pentru ca daca ar fi asa usor, n-ar mai sta aceasta porunca in mijlocul Evangheliei, n-ar mai fagadui Dumnezeu Imparatia pentru un gand pe care noi l-am putea dobandi atat de usor.Este osteneala. Dar prin exercitiu, daca tot timpul vom cauta aceasta, vom reusi.
Iubirea, spune Sfantul Siluan Athonitul, se poate deprinde, poate deveni un obicei. Sa ne obisnuim sa gandim frumos, sa ne obisnuim sa alungam gandurile rele, sa nu le credem. Si atunci putem deveni ucenici ai lui Hristos adevarati, pentru ca El a zis: “Intru aceasta vor vedea oamenii ca sunteti ucenicii ai Mei, daca veti avea dragoste intre voi.” Asa ca, prin osteneala, prin eforturi launtrice, ajungem la aceasta masura”.

PARINTELE SAVATIE: IERTAREA, INCEPUTUL IUBIRII (“A iubi inseamna a ierta”)

http://www.cuvantul-ortodox.ro/2007/08/12/iertarea-inceputul-iubirii/

Ce este IUBIREA?

Epistola întâia către Corinteni a Sfântului Apostol Pavel
Capitolul 13
1.De aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător.
2.Şi de aş avea darul proorociei şi tainele toate le-aş cunoaşte şi orice ştiinţă, şi de aş avea atâta credinţă încât să mut şi munţii, iar dragoste nu am, nimic nu sunt.
3.Şi de aş împărţi toată avuţia mea şi de aş da trupul meu ca să fie ars, iar dragoste nu am, nimic nu-mi foloseşte.
4.Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte.
5.Dragostea nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândeşte răul.
6.Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr.
7.Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă.
8.Dragostea nu cade niciodată. Cât despre proorocii - se vor desfiinţa; darul limbilor va înceta; ştiinţa se va sfârşi;
9.Pentru că în parte cunoaştem şi în parte proorocim.

13.Şi acum rămân acestea trei: credinţa, nădejdea şi dragostea. Iar mai mare dintre acestea este dragostea.
Cum ne verificam starea duhovniceasca? 

Sa ne amintim ce a facut Hristos cand a fost inviuit pe nedrept, certat, ironizat,  biciuit, lovit, scuipat etc. El, care avea puterea sa se apere nu s-a aparat, nu a disparut, a suportat umilintele, suferinta pentru mantuirea noastra, dar si pentru a ne arata un model de iubire.   Ne-a lasat porunca: "Sa iubesti pe aproapele tau ca pe tine insuti".
De cate ori ne-am intrebat care este masura iubirii noastre pentru aproapele? Ce inseamna de fapt sa il iubesc pe aproapele? 
Il iubesc eu oare daca il judec?
Il iubesc eu oare daca il critic?
Il iubesc eu oare daca il cert?
Il iubesc eu oare daca il umilesc?
Il iubesc eu oare daca il vorbesc de rau?
Il iubesc eu oare daca ma cred mai bun decat el?
Pai asa ma iubesc eu pe mine??? Respect eu legea Domnului? Stiu eu ce inseamna iubirea???

Sa ne iubim unii pe altii, sa ne iubim cu adevarat, "sa ne iubim unii pe altii ca intr-un gand sa marturisim"... 
Credinta si iubirea sunt doua lucruri legate una de alta. Sfantul Apostol Pavel, in epistola intai catre corinteni, are niste ganduri in legatura cu iubirea, in legatura cu dragostea. Si spune intre altele si aceasta: "De as avea credinta atat de multa incat sa mut si muntii, daca nu am dragoste nimica nu sunt" - deci n-am nici o valoare. 
"Va arat voua cale" - zice sfantul apostol Pavel - "mai presus de orice alta cale: Toate limbile ingeresti si omenesti daca le-as vorbi, daca nu am dragoste m-am facut arama sunatoare si chimval rasunator" - sunt ceva fara insemnatate, sunt ceva care nu spune un lucru despre mine anume. Chiar daca as avea daruri deosebite, daca n-am iubire inca nu-i destul.
"Si toate limbile omenesti si ingeresti daca le-as vorbi" - sa cunosc toate limbile pamantului, sa cunosc limbile ingerilor, sa cunosc limbile oamenilor, daca nu am dragoste, "m-am facut arama sunatoare si chimval rasunator".
"Si chiar de as avea darul prorociei" - sa fiu proroc, sa stiu toate dinainte, sa le pot spune si altora - "daca nu am dragoste, n-am nimica".
"Si dar prorocesc de as avea si tainele toate de le-as cunoaste, si orisice stiinta, si daca as avea credinta atat de multa incat sa mut si muntii" - sa fac minuni, minuni pe care nu le-a mai facut nimenea - "daca nu am dragoste", n-am nici o valoare, "nimica nu sunt", s nimic, is fara valoare.
Si ganditi-va, iubiti credinciosi, ca astea-s cuvinte ale unui sfant apostol, sunt cuvinte ale unui sfant luminat de Dumnezeu. Si el spune ca n-ai nici o valoare daca n-ai iubire. Si zice mai departe:
"Si toata averea mea de as face-o milostenie si trupul de mi l-as da sa fie ars, daca nu am dragoste, nimic nu-mi foloseste" .
Noi avem porunca de la Dumnezeu sa ne iubim unii pe altii. Cea mai mare porunca din cate porunci sunt este porunca iubirii. Domnul Hristos a fost intrebat de catre farisei: "Care-i cea mai mare porunca?" Si a zis Domnul Hristos asa - dupa ceea ce-i scris in sfanta evanghelie de la Marcu: "Asculta Israele! Domnul Dumnezeu este singurul Domn. Sa nu ai alt dumnezeu in afara de El si sa-L iubesti pe Domnul Dumnezeul tau din toata inima ta, din tot sufletul tau, din tot cugetul tau, din toata puterea ta. Aceasta este cea dintai porunca. Si a doua, asemenea acesteia, este: Sa iubesti pe aproapele tau ca pe tine insuti". Si fariseul care l-a intrebat pe Domnul Hristos despre porunca cea mai mare, despre cea dintai dintre porunci, a zis catre Domnul Hristos: "Bine ai zis, Invatatorule. Pentru ca unul este Dumnezeu si a-l iubi pe El mai presus de orice si a iubi pe aproapele tau ca pe tine insuti este mai mult decat toate arderile de tot si decat toate jertfele". 

Oamenii pe vremea aceea aducea jertfa, aduceau jertfe de animale. Si Domnul Hristos a spus: "Duceti-va si va invatati ce inseamna: Mila voiesc, iar nu jertfa." - deci: "vreau sa ai mila fata de oameni; sa ai mila si nu ma intereseaza jertfele de animale. Astea n-au nici o valoare acuma, s-au implinit toate. Invatati-va, oameni buni, invatati-va ce inseamna: Mila voiesc si nu jertfa". Are valoare jertfa din iubire, dar pentru asta trebuie sa fii binevoitor fata de omul de langa tine, sa ai mila fata de el.
Stiti ca a spus Domnul Hristos o pilda cu samarineanul milostiv, in imprejurarea aceea ca a intrebat un fariseu, un invatator de lege pe Domnul Hristos: "Ce sa fac sa mostenesc viata de veci?". Si Domnul Hristos a zis: "In lege ce-i scris? Cum citesti?" - Cititi si voi, iubiti credinciosi, lucrurile acestea, in sfanta evanghelie de la Luca, in capitolul 10. Si invatatorul de lege a facut un rezumat al legii - se vede ca a fost un om iscusit, un om invatat, un om cu inteligenta - si a zis ca-n lege-i scris asa: "Sa iubesti pe Domnul Dumnezeul tau din tot sufletul tau, din tot cugetul tau, din toata inima ta, din toata puterea ta si pe aproapele tau ca pe tine insuti". Si Domnul Hristos i-a zis: "Drept ai raspuns. Fa aceasta si vei fi viu". Vrei sa ai viata ? - Sa ai iubire! Unde-i iubire ii viata, unde nu-i iubire ii moarte. 

De unde stim? Pai daca citim epistola intaia a sfantului apostol Ioan, evanghelistul, stim de acolo ca cel ce uraste pe aproapele sau, pe fratele sau, este in moarte, si cel iubeste este in viata. Are viata cel ce iubeste si in moarte este cel ce uraste. De ce ? - Pentru ca, spune sfantul evanghelist Ioan: "Dumnezeu ii iubire". Nu in intelesul acesta ca ori iubirea ori Dumnezeu e acelasi lucru. Nu, iubiti credinciosi. Ci in intelesul ca cea ce face Dumnezeu pentru oameni arata ca Dumnezeu este iubitor de oameni. Ce cate ori zicem noi la slujba: "Ca bun si iubitor de oameni Dumnezeu esti si Tie marire inaltam"! Ce cate ori zicem noi la slujba: "Ca milostiv si iubitor de oameni Dumnezeu esti si Tie marire inaltam"! Il stim pe Dumnezeu iubitor de oameni, pentru ca Dumnezeu ii iubire. Si iubirea primeste in sine, iubirea se revarsa, iubirea ii binevoitoare.
Sfantul apostol Pavel spune mai departe in epistola catre corinteni: "Dragostea rabda indelung, dragostea-i plina de bunatate, dragostea nu stie de pizma", adica de invidie, nu-i nemultumita de binele cuiva, "dragostea nu se lauda, dragostea nu se trufeste", dragostea nu-i impinge pe oameni intr-o parte si alta ca sa-si faca loc - asta inseamna "dragostea nu se trufeste".
"Dragostea nu se poarta cu necuviinta", zice mai departe sfantul apostol Pavel, "nu cauta ale sale", hai sa zicem noi "nu cauta numai ale sale", pentru ca si ale sale trebuie sa le caute omul. Dar sfantul apostol Pavel zice ca "dragostea nu cauta ale sale"... Si zice mai departe: "dragostea" - fiti atenti! - "nu se aprinde de manie, nu pune la socoteala raul, nu se bucura de nedreptate, se bucura de adevar. Dragostea toate le crede, toate le nadajduieste, toate le rabda. Dragostea niciodata nu cade". Deci cine are iubire are bunatate, cine are bunatate n-are pomenire de rau, cine are iubire are trecere cu vederea, cine are cu iubire iarta, cine are iubire ii ingaduitor, cine are iubire ii intelegator, cine are iubire ii rabdator, cine are iubire ii cuviincios, cine are iubire are si nadejde, cine are iubire intemeiata pe credinta are si credinta; si chiar daca n-are credinta aceea ca sa mute muntii si are si iubire, are si valoare: credinta si iubirea, credinta lucratoare in iubire! Porunca iubirii - Parintele Teofil Paraian


Trăiește şi iartă! Iarta si iubeste!Legea naşte farisei, harul naşte oameni liberi. 

vineri, 10 aprilie 2015

Care este suprema terapie împotriva deznădejdii?


Duhul umilit, inima înfrântă şi smerită, Dumnezeu nu o va urgisi
Avem în Scriptură, se pare, în Înţelepciunea lui Solomon, un cuvânt al Domnului: „Iată am pus înaintea ta două căi: viaţa şi moartea. Alege!”
Deznădejdea este cea mai mare putere şi forţă în stare să ne răscolească sufletul, în stare să ne scoată la iveală până şi cele mai ascunse subţirimi ale sufletului nostru. Şi acesta este un bun început, pentru că începutul şi pricina căderii lui Adam a fost uitarea. El a uitat cine este şi atunci diavolul l-a ispitit şi i-a propus o nouă condiţie pe care ar putea să şi-o însuşească. Deznădejdea ne readuce aminte cine suntem noi, ne readuce aminte că noi suntem, întâi de toate, muritori. Omul are firesc în sine chemarea de a stăpâni, pentru că Dumnezeu l-a făcut stăpânitor pe lumea întreagă, nu numai peste cea pe care călcăm noi, ci şi peste cea cerească. Aşadar, atunci când omul chemat firesc spre stăpânire, spre o bună stăpânire, împreună stăpânire cu Dumnezeu, îşi descoperă, contrar aşteptărilor sale de tinereţe, înfrângerea sa totală în faţa vieţii, atunci el deznădăjduieşte. Deznădejdea survine atunci când omul îşi dă seama că el în toată fiinţa sa nu poate să devină ceea ce ar vrea să fie, că el nu este ceea ce credea el că este.

…Starea cizmarului din Alexandria la care a fost trimis Sfântul Antonie ca să înveţe desăvârşirea creştină, care, stând în piaţă, şi bătând cuie în cizmele pe care le făcea, privind la ceilalţi spunea: „Toţi aceştia se vor mântui, Doamne, numai eu nu.” Şi noi nu înţelegem de ce această credinţă că el nu se va mântui, şi a noastră, care simţim la fel, că nu ne vom mântui; pentru că, una este desăvârşirea pe care n-o atinsese încă nici Antonie, şi alta este starea noastră jalnică în care colcăim. Şi mintea noastră de creştini ai vremurilor pe care le trăim, nu înţelege despre ce este vorba. Şi atunci, Dumnezeu trimite nouă un sfânt ca Siluan, care este omul timpului pe care-l trăim, este apostolul timpului nostru. Şi atunci când nemaiputând să-şi răspundă la această întrebare pe care noi toţi o avem – eu aş vrea ca noi toţi s-o avem şi să nu mai trăim în afara întrebărilor, decât dacă am dobândit de acum puterea cea de sus şi suntem dincolo de aceste frământări. Aşadar, acest Siluan, frământat fiind, de ceea ce suntem noi, vine la Dumnezeu şi-L întreabă; „Ce voi face pentru că dracii mă necăjesc şi eu nu văd capăt suferinţelor mele?” Şi atunci Hristos îi dă răspunsul: „Ţine mintea ta în iad şi nu deznădăjdui!

Părintele Sofronie, care este ucenicul Sfântului Siluan, şi care l-a făcut cunoscut prin lucrarea lui Dumnezeu pentru noi, are o carte care se cheamă: „A-L vedea pe Dumnezeu aşa cum este”. Această carte este o spovedanie – o autobiografie duhovnicească o numeşte Părintele Sofronie, la început, şi în care vorbeşte despre evoluţia sufletului, în calea de la păcătoşenie spre lumină; iar prima etapă este cea a deznădejdii, dar a unei deznădejdi pe care Părintele Sofronie o numeşte deznădejdea harică. Este o sintagmă paradoxală, desigur, auzului nostru. Cum poate fi o deznădejde harică? Şi eu cred că aceasta este starea Mariei Egipteanca, a Sfintei Taisia şi a Sfinţilor mari, pe care îi avem noi. Aceasta este deznădejdea lor, o deznădejde care, deşi le descoperă toată nimicnicia şi înfrângerea lor, totuşi tocmai prin aceasta îi împinge spre Dumnezeu, nu li-L ascunde pe Dumnezeu. Starea lui Iuda este o stare de trezire. Atunci când Iuda văzându-şi învăţătorul prins, învăţătorul iubit – de ce să nu spunem? – Hristos era învăţătorul iubit al lui Iuda. Şi Iuda a mers după El, atunci când Hristos l-a chemat. Aduceţi-vă aminte de tânărul bogat, care plinise toate virtuţile legii, dar care atunci când a fost chemat de Hristos să-L urmeze nu a putut. Iuda a făcut-o pentru că socotesc că-L iubea pe Hristos. Dar el, prin patima care era în inima lui, a căzut în ispită. Ispita a fost şi mai subţire decât pare. Pentru că Ioan Gură de Aur crede că Iuda n-ar fi crezut că Hristos o să se lase prins, pentru că l-a văzut pe Hristos dispărând din mulţime, atunci când iudeii L-au dus pe sprânceana muntelui ca să-L arunce şi Hristos S-a făcut nevăzut. Iuda credea că şi acum Hristos, când gardienii, ostaşii vor încerca să-l prindă, va ridica mâna şi toţi vor cădea. Dar în clipa în care a văzut că nu este aşa, că Hristos care a liniştit marea, care a făcut atâtea minuni se lasă prins şi bătut şi pălmuit, Iuda îşi vine în fire, fuge la preoţi, aruncă banii, îl mărturiseşte pe Hristos nevinovat, ceea ce n-a putut face Petru şi zice: „Luaţi, am vândut sânge nevinovat”. Dar Iuda deznădăjduieşte, Iuda şi-a venit în fire, Iuda a cunoscut că ceea ce a făcut el nu este bine, Iuda a cunoscut realitatea sa în care se afla, pe care mai înainte n-o vedea, până a se ivi în inima lui deznădejdea ; numai că el se lasă mai departe purtat de mintea sa şi ca şi Adam uită cine este ziditorul său, uită bunătatea lui Dumnezeu şi dragostea Lui şi primeşte, gândeşte un dumnezeu al minţii sale, care nu exista în adevăr, un dumnezeu care nu iartă, aşa cum altădată Adam şi-a închipuit un dumnezeu zgârcit, gelos, care a ascuns de el pomul cunoaşterii. Şi tocmai din această pricină, deşi cunoştea realitatea, deşi îşi venise în fire, el se întoarce şi pleacă dinspre Dumnezeu şi îmbrăţişează moartea.


Altceva fac sfinţii care, întorcându-se la Dumnezeu, s-au întors după o viaţă cu păcate mai mari decât ale Iudei. Cine dintre noi nu a făcut păcatele Iudei? Dar şi multe altele pe care le-am acoperit. Socotesc că Iuda nu era desfrânat, n-ar fi putut să fie aşa printre apostoli, pentru că toţi erau cu ochii pe apostoli şi dacă se sminteau atunci când nu-şi spălau mâinile, închipuiţi-vă cum s-ar fi smintit dacă ar fi fost printre ei desfrânaţi. Iuda nu avea asta şi cred că nu avea multe dintre alte păcate. Avea unul, o patimă, patima iubirii de argint. De aceea, şi noi zic să ne aplecăm asupra noastră ca să vedem care este acel cât prim, care este acea primă boală a inimii noastre prin care ne poate veni ispita, ca la vremea încercării noastre, să ne despărţim de Dumnezeul cel adevărat şi să-L îmbrăţişăm pe cel imaginat de mintea noastră, prin patima pe care o avem. Este ceva care pe sfinţi i-a împins spre Hristos, iar pe Iuda de la Hristos. Şi aceasta este tocmai uitarea, uitarea a ceea ce este Dumnezeu, dincolo de simţirile noastre, acel Dumnezeu care ne cheamă şi la care ne putem întoarce, iar deznădejdea ne poate servi ca trambulină pentru aceasta.


Întrebare: Cum putem să ne aflăm boala noastră de căpetenie a sufletului, şi dacă o depistăm ce trebuie să facem mai departe?

Părintele Savatie: Nu este nevoie de prea multă vreme ca să ne descoperim boala noastră, pentru că această boală străbate în orice clipă a vieţii noastre. Dacă suntem mânioşi vedeţi-o, v-o spun şi oamenii din jur, v-o spune şi inima. Pentru că cine cunoaşte mai bine sufletul omului decât duhul omului, ne spune Scriptura şi Dumnezeu. Păcatele în care cădem mai des, încercaţi-le pe rând, dacă vreţi, şi opriţi-vă la cel pe care îl biruiţi cel mai greu. Unul dintre ele va fi mai greu de învins decât celelalte, cu acela să luptaţi. Şi aici eu iau în sens duhovnicesc cuvintele Mântuitorului adresate Martei:” Marto, Marto, te sileşti şi te grijeşti de multe, dar una singură trebuieşte”. Una singură căutaţi-o şi luptaţi cu ea, prin contrara ei. Sunteţi mânios, nu vă mai mâniaţi, adică faceţi milostenie, fiţi de ajutor celuilalt, faceţi ascultare celuilalt mâniat. Când vă roagă cineva ceva, răspundeţi îndată. Oferiţi-vă voi să aduceţi apa, să faceţi voi mâncare, să curăţaţi cartofii. Şi-aşa mai departe, prin lucruri de-astea mărunte învingem mânia. Supuneţi-vă voia voastră, altcuiva. Am zis mânia, deoarece mi se pare că este cea mai grozavă patimă şi atac asupra firii noastre, pentru că Hristos ne-a spus să învăţăm de la El să fim blânzi şi smeriţi cu inima.

Mânia este partea cealaltă, este opusul lui Hristos şi luptând cu ea, cred că veţi scăpa şi de toate celelalte pentru că „duhul umilit, inima înfrântă şi smerită, Dumnezeu nu o va urgisi”, dobândind blândeţea şi smerenia, toate celelalte patimi vor dispărea pur şi simplu.

ÎntrebareCare este suprema terapie împotriva deznădejdii?
Părintele Savatie: Nădejdea şi munca. Munca nu în sensul prost, că ne ducem la cărat pietre neapărat. Dar să avem întotdeauna o ocupaţie. Omul ajunge să deznădăjduiască, pentru că s-a pierdut pe sine, am zis, pentru că nu-şi mai găseşte un rost. Să începem a face ceva, orice: pictaţi, cântaţi, croşetaţi, să ai ceva de care ochiul tău să se bucure şi celorlalţi să le fie de folos. Şi atunci, tu nu vei mai avea timp să laşi loc acestui duh, căci deznădejdea -  să nu uităm niciodată că este o persoană, este un duh care ne cuprinde – şi ţinând minte asta, că suntem atacaţi, nu de o închipuire a minţii noastre, că nu este o stare a noastră firească, să ieşim un pic din psihologie, din psihanaliză şi să intrăm în duhovnicie, unde fiecărui gând trebuie să-i găsim persoana care-i stă în spate, pentru că nici o stare şi nici o idee nu se poate naşte din senin. Cineva a născut-o şi dacă ea îmi este străină mie, cineva a născut-o în inima mea şi acel cineva dacă nu este de la Dumnezeu, este din cei care merg împotriva Lui. Şi atunci, să mă ridic şi să nu-L mai primesc, prin rugăciune, prin puţină osteneală, prin legătura pe care trebuie să o am cu Biserica, cu duhovnicul, cu oamenii, legătura păcii şi a dragostei care trebuie să o creştem încet, încet în noi. Scuturaţi deznădejdea de la voi, aşa cum ne scuturăm noroiul de pe picioare când intrăm într-o încăpere. Nu o purtaţi prea mult în inimă şi, mai ales, luaţi seama să nu o confundaţi cu pocăinţa şi cu smerenia! Pentru că aceasta este ispita în care cad majoritatea.

Cum o vom cunoaşte? Dacă starea mea de păcătoşenie pe care o descopăr, care mă aruncă în plâns, care mă-ndeamnă să postesc, care alte multe fapte bune îmi şopteşte să le fac, dacă mă desparte de rugăciune, dacă nu mă lasă să mă ridic din fotoliul meu în care m-am trântit aşa şi stau: „Of ce păcătos sunt, n-am să mă mântuiesc, Doamne iartă-mă pe mine păcătosul…”, dacă am aşa o stare, nu este bună, nu este smerenia adevărată, nu este rugăciunea adevărată. Aşa că, nu primiţi nici mustrările de cuget care vă vin prea în serios, dacă ele vă taie rugăciunea, dacă vă taie vitalitatea. Uitaţi-vă la sfinţi, care plângându-şi păcătoşenia, se ridicau şi mergeau până în mijlocul pustiei, care puteau să muncească toată ziua, ca sfântul Siluan, să care saci la moară, să facă multe alte trebuiri pe care noi, în starea noastră de moleşeală, nu putem să le facem, nu putem face nimic, n-avem chef de nimic.



Atunci când vederea propriilor păcate trezeşte şi acest: „Nu ştiu ce să mai fac?” – atunci nu-i bună, alungaţi-o! Dar, dacă vederea păcatelor vă împinge spre rugăciune, spre dragoste, vreţi să-i ajutaţi pe ceilalţi, vreţi să vă faceţi slujitori, în sensul bun şi pe lângă toate aduceţi bucurie celorlalţi, deşi în inima voastră vedeţi iadul, atunci îi bună, primiţi-o. Şi fiecare cu ce-i mai descoperă Dumnezeu, fiecare pe drumul duhovnicesc descoperă noi unghiuri şi ocolişuri ale sufletului său, pe care este bine să le ia în seamă. Pentru că Dumnezeu ne-a dat un Duh care ne va învăţa toate; aşa ne-a zis când S-a înălţat la ceruri: Mângâietorul primiţi-L şi faceţi-vă obicei să fiţi mai des şi mai aproape de El, decât cu propriile voastre gânduri. Şi atunci cred că ne va fi mai uşor şi mai de înţeles toate cuvintele pe care le vorbim.

Întrebare: Citim în Biblie că fiecare trebuie să-şi ducă propria cruce. Deznădejdea este de cele mai multe ori abandonarea acestei cruci. Cât de repede îţi poţi reveni din starea aceasta de deznădejde? Există posibilitatea de a te apleca şi a-ţi lua din nou crucea?

Părintele SavatieÎntr-o clipă omul poate ieşi din deznădejde, de fapt toate ridicările noastre se produc într-o clipă. Este clipa în care Duhul Sfânt se atinge de inima omuluiDar Duhul Sfânt se atinge de inima omului atunci când inima se smereşte, când îşi cunoaşte adevărul despre sine. Sigur că după aceea este o lungă perioadă în care sufletul cade iarăşi şi iarăşi în acelaşi păcat, şi iarăşi se ridică. Dar clipa a avut loc, ridicarea s-a petrecut şi cu amintirea acelei clipe omul poate înainta. De aceea deşi perioada până la curăţarea desăvârşită şi eliberarea de păcat sau patimă poate fi lungă şi este lungă, curăţirea a avut loc într-o clipă, pentru că în acea clipă Dumnezeu i-a arătat capătul luptei sale, i-a dat starea de biruinţă de la capăt, pe care el poate o va mai avea doar spre sfârşitul vieţii sau chiar dincolo, dar în nădejdea şi din puterea acelei clipe el înaintează. De aceea zic că ridicarea a avut loc atunci, pentru că aşa lucrează Dumnezeu: ne arată într-o clipă toată slava pe care o putem avea şi cu aceasta ne momeşte şi ne robeşte, ne face ai Săi nedezlipiţi.

Întrebare: Un deznădăjduit care nu vrea să iasă din această stare, poate fi ajutat prin rugăciunea altuia?

Părintele Savatie: Poate, dar foarte, foarte, foarte greu. Problema deznădejdii, de ce-i deznădăjduit? Pentru că s-a pierdut pe sine, el trebuie să se găsească pe sine. Cine ştie mai bine decât el, cine-i el? este o problemă de voinţă şi o problemă de o clipă. Cine, dintr-o parte? Nu este nimic mai apăsător decât prezenţa unui om deznădăjduit în faţa căruia tu, cel care până atunci erai cu nădejde, ţi-o pierzi şi pe a ta, pentru că-şi descoperi neputinţa ta de a-l ajuta.

Numai cu rugăciune, cred, dar şi în multe alte feluri pe care Dumnezeu le poate descoperi fiecărui om. Eu am văzut deznădăjduiţi şi mai ştiu care, pur şi simplu, nu primesc cuvântul, şi-n faţa lor te simţi cu totul neputincios. Hristos a fost neputincios în faţa deznădejdii lui Iuda. Şi-n câte feluri nu a încercat El să-l scoată? L-a atenţionat la Cină şi mai dinainte: „Cineva dintre voi Mă va vinde”. Şi-atunci, când Iuda L-a îmbrăţişat, nici atunci n-a înţeles ce-i spune? „Prietene, cu sărutare vinzi tu pe Fiul Omului?” Trezeşte-te Iuda! Dacă l-ar fi certat, dacă i-ar fi spus: „Viperă ce eşti! Te-am ţinut la piept, te-am avut printre noi şi tu Mă vinzi pe Mine pentru treizeci de arginţi?” – Hristos ştia tot. Îi spune: „Prietene, cu sărutare vinzi tu pe Fiul Omului?” şi Iuda tot nu răspunde. Nu ştiu ce vom face noi, dar dragostea e cheamă să ne rugăm pentru toţi şi să ne purtăm neputinţele unii altora, dintre care susţin că cea mai mare este deznădejdea. Să ne-o purtăm împreună. Să deznădăjduim şi noi cu nădejde, împreună cu cei care nădăjduiesc încă şi cred că Dumnezeu poate face minuni.


ÎntrebareNecazurile ne aruncă într-o mare deznădejde care ne face să ne întrebăm: De ce ne-am mai născut? De ce suferim? De ce aceste întrebări? Cum putem să le alungăm?

Părintele Savatie: Oferindu-le răspunsuri. De ce ne-am mai născut? Gândiţi-vă! Gândiţi-vă mai mult la Dumnezeu şi mai puţin la întrebări. Nu este o simplă scăpare sau debarasare de întrebarea pe care mi-aţi pus-o, ci este un îndemn să nu mai colcăim în noi înşine şi să ne îndreptăm către Dumnezeu cu toate aceste întrebări, să nu ni le punem nouă, dar lui Dumnezeu.


Uitaţi-vă la prooroci! Proorocii nu-L întreabă pe Dumnezeu toate astea? Îl întreabă! Uitaţi-vă la Iov! Zice: „Ce mare lucru este să striveşti o trestie ca mine, Tu, care-ai zidit cerul şi toate, toate care le ştii. Ce te ridici asupra mea? Sigur vei ieşi învingător. Ce mi-ai lăsat suferinţa asta?” – vorbea cu Dumnezeu. Dar noi ce facem: „De ce m-am născut eu oare? Viata asta…e … păi, credinţa în Dumnezeu e bună pentru cel ce o are” – toate monologuri, toate frământările noastre. Nu spunem: „Doamne! De ce m-am născut?” Aşa că toate întrebările şi frământările pe care le aveţi, întoarceţi-le către Dumnezeu, cu sinceritate, cu durere şi cu lacrimi. Cunoscând că Dumnezeu şi-aşa vă ştie frământările şi nu veţi fi nepoliticoşi dacă i le veţi spune Lui, şi nu-I veţi descoperi nimic nou din cele ale inimii voastre dacă I le veţi adresa în cele din urmă. Nu vă mai daţi pe după perdele înaintea lui Dumnezeu! Şi atunci veţi primi răspunsuri. Şi aşa veţi învăţa rugăciunea. Pentru că rugăciunea este vie. Rugăciunea este vorbirea cu Dumnezeu. Parcă noi vorbim cu Cineva pe care nu avem să-l întrebăm nimic? Şi de la care să nu avem ce auzi? Aşa şi cu Dumnezeu, care stă undeva în abstract, la care nu avem voie să venim cu întrebări şi iscodiri. Noi nu putem să ne împrietenim? Dar puneţi-I Lui toate frământările voastre înainte, toate păcatele voastre şi nu mă îndoiesc că le veţi primi degrabă şi semnul va fi plânsul. Şi va fi un plâns uşor, care va ridica de la voi toată frământarea şi vă veţi da seama că întrebările voastre unde sunt? Deci nu mai sunt.

Aşa cunoaşteţi venirea Duhului Sfânt, când dispar problemele. Când vine Duhul Sfânt, omul nu mai are probleme şi dileme. Încercaţi să nu vă ridicaţi de jos din cămăruţa voastră până când nu vor dispărea problemele. Şi-aşa culcaţi-vă! Şi a doua zi faceţi la fel! Şi cred că vom spori din mai bine în mai bine.

ÎntrebareCum poate fi ajutat un tânăr să iasă dintr-un anturaj care-l ţine în compania celor ce folosesc alcoolul şi se poartă ca desfrânaţii? Nu vrea să se spovedească. Cum poate fi convins că greşeşte?

Părintele Savatie: Nu trebuie convins. Noi nu trebuie să convingem pe nimeni. Hristos nu a convins pe nimeni. În cazul dat şi aceasta este o formă de deznădejde, nu acelui care se află în păcat, ci a celui care pune întrebarea. Pentru că noi, părelnic, nădăjduind pentru noi, începem să nu mai nădăjduim pentru alţii. Dar atunci când noi pierdem nădejdea pentru aproapele nostru, noi iarăşi gândim un Dumnezeu care nu seamănă cu al nostru.

Nu deznădăjduiţi pentru aproapele vostru, pentru că este tot una cu a deznădăjdui pentru voi înşivă. Şi socotesc că poate chiar este un păcat mai mare.Pentru că dacă noi păcătoşii am căpătat nădejde la Dumnezeu, cu păcatele noastre, cu trecutul nostru şi-am cunoscut mila lui Dumnezeu asupra noastră că ne-a chemat şi ne poate ierta şi-a semănat, a născut în noi nădejdea, de ce să credem că pe celălalt Dumnezeu nu-l aşteaptă, că nu-l va întoarce, că nu-l iubeşte la fel ca pe noi. Să nu judecăm. Din cauza judecăţii, avem această suferinţă nedreaptă. Lăsaţi-l! Are Dumnezeu lucrul şi cu el. rugaţi-vă ca şi cum n- aţi vedea păcatele lui, dar nu ca şi cum, să nu le vedeţi şi să nu le socotiţi păcate. Că stă cu desfrânaţii, că-i beţiv, că nu vrea să se roage, că nu ascultă. L-am judecat. Nu gândiţi aşa! Pentru noi să socotim aceste păcate şi să nu le facem, dar pentru el spuneţi: „Iartă-i Doamne că nu ştiu ce fac”. Asta-i rugăciunea pe care ne-a învăţat-o Hristos pe cruce, să o urmăm!


Rugaţi-vă aşa pentru el, cu dragoste, cu nădejde în Cel care are putere să înalţe cele surpate şi socotiţi-vă că nu sunteţi cu nimic mai bun decât el. şi atunci rugăciunea voastră va avea putere şi-l va ridica. Dar niciodată să nu daţi sfat unui om pe care-l socotiţi mai mic şi mai păcătos decât voi, pentru că sfatul vostru niciodată nu va lucra, ci va ucide. Smerindu-ne putem ridica şi pe alţii, dar înălţându-ne, stricăm nu numai pe noi dar totul în jur şi tot de ce ne atingem. Cu rugăciune, cu smerenie şi cu dragoste toate sunt cu putinţă.

ÎntrebareIisus Hristos a deznădăjduit în momentul din Grădina Ghetsimani când se roagă Tatălui? Prin deznădejde se poate înţelege o destrămare a relaţiei dintre oameni, a relaţiei cu aproapele?

Părintele Savatie: deznădăjduirea este o destrămare totală, dintre Dumnezeu , dintre oameni, omul deznădăjduit se însingurează, se sinucide. Sigur că este destrămare. Dar rugăciunea lui Hristos din Ghetsimani este tocmai felul în care trebuie să ne rugăm şi noi. Nu poate să fie deznădejde. Ce, Hristos şi-a despărţit mintea de Dumnezeu? Cui a înfăţişat El deznădejdea Sa? Tatălui.

Atunci când ne-am văzut aruncaţi în deznădejde, când nu mai putem vorbi nici cu Dumnezeu din pricina deznădejdii noastre, să ne întoarcem ca şi David către propriul suflet şi să-i spunem cele ce a uitat el să le facă, pentru că nu le mai simte. Rostiţi-le: „Pentru ce eşti mâhnit suflete al meu şi pentru ce mă tulburi? Ridică-te, îmbărbătează-te şi nădăjduieşte spre Domnul.” De atâtea ori ai făcut-o, de ce acum uiţi s-o faci, de ce acum crezi că n-ai mai putea-o face? Fă-o! De multe ori Biserica se roagă cu astfel de rugăciuni. Mai ales în Postul mare, vedem adresări către propriul suflet, către sufletul deznădăjduit al lui Adam, al omului care s-a despărţit. În Canonul mare, vedeţi-l sunt toate: „Suflete al meu, suflete al meu, deşteaptă-te! Pentru ce dormi?”


Aşa că este drum, dar după ce am spus sufletului îndată către Dumnezeu: „Primeşte-mă, Doamne, pre mine care mult am greşit!” Aşa că, cum poate să fie rugăciunea lui Hristos din Ghetsimani deznădejde? Nu s-a despărţit de Dumnezeu. Când a simţit părăsirea în toată făptura Sa, lui Dumnezeu I-a spus-o: „De ce m-ai părăsit?

Aşa şi noi, cu deznădejdea în braţe, cu toate ce le avem, lui Dumnezeu să le spunem şi atunci deznădejdea nu va mai fi deznădejde, ci va fi puterea care ne face din ceea ce suntem acum în ceea ce ar trebui să fim.


Întrebare: Când David spunea: „Dă-mi mie bucuria mântuirii Tale şi cu duh stăpânitor mă întăreşte”, putem spune că se afla în deznădejdea cea folositoare?


Părintele Savatie: Da. David cam întotdeauna s-a aflat în asta. Uitaţi-vă cum îşi face David spovedaniile şi să ne învăţăm de la el. Starea pe care şi-o vede el, de câte ori spune că: „M-am pogorât ca nişte morţi ce zac în mormânturi, care sunt lepădaţi de la faţa Ta”.  Acolo a stat David cu sufletul ca un mort care zace în mormânt, lepădat de la faţa lui Dumnezeu care poate să-l ridice. Atunci când David a spus: „Dă-mi mie bucuria mântuirii Tale şi cu duh stăpânitor mă întăreşte” – el ieşise din deznădejde. Uitaţi-vă la Psalmul 50, el începe cu o deznădejde: „Miluieşte-mă, Dumnezeule, după mare mila Ta” – dar cred că este clipa imediat de după deznădejde. David de acum este împins către Dumnezeu şi creşte de la vederea păcatelor până la trăirea iertării lor în inima lui. Pe durata Psalmului 50, David de la păcătos ajunge învăţător al Bisericii. El spune: „Cu duh stăpânitor mă întăreşte. Dă-mi mie bucuria mântuirii Tale. Învăţa-voi pe cei fărădelege căile Tale.” Nimeni nu poate rosti cuvântul acesta, decât deplin conştient de iertarea păcatelor lui. Şi mai departe spune şi mai mult, se roagă pentru toată Biserica şi pentru noi cei de azi: „Fă bine, Doamne, întru bunăvoirea Ta Sionului şi să se zidească zidurile Ierusalimului”…


Aşa că şi noi să căutăm rugăciunea lui David, care se dă mai ales pentru credinţă, puterea de a crede pe Dumnezeu atotputernic şi de a nu uita binefacerile Lui. „Binecuvintează suflete al meu pe Domnul şi toate cele dinlăuntrul meu numele cel sfânt al Lui! Nu uita toate răsplătirile Lui!” Citiţi Psalmul 102 mai des şi faceţi ca David de câte ori sunteţi deznădăjduiţi, aduceţi-vă aminte de binefacerile pe care le-a făcut Dumnezeu cu voi, de-a lungul vieţii voastre, până la cea mai mare, aceea de a vă afla acum, aici, vii în faţa Lui, în stare să-I cereţi binecuvântările pe care El abia aşteaptă să le reverse peste noi toţi. Şi nu ştiu dacă deznădejdea mai poate rămâne într-o inimă care trăieşte astfel. Nu uitaţi binefacerile pe care e-a făcut Dumnezeu cu noi! Citiţi psalmi ca să învăţăm starea dreaptă a inimii înaintea lui Dumnezeu! Nu lăsaţi psalmii! Întoarceţi-vă în mintea voastră acum pentru o clipă fiecare şi aduceţi-vă aminte când ultima dată aţi citit psalmi şi dacă aveţi acest obicei. Şi-o să înţelegeţi de ce suntem aşa de deznădăjduiţi.

Întrebare: Cineva deznădăjduieşte într-o anumită religie, confesiune de fapt, de exemplu: Ortodoxia. Şi îşi recapătă nădejdea printr-o altă religie, confesiune, oricare. Este vreun păcat dacă trecem de la o confesiune la alta, în care credem că-L găsim mai puternic pe Dumnezeu ?

Părintele Savatie: Dacă el crede. Cugetul lui îi va spune. Dacă el se odihneşte, dacă el deznădăjduieşte, să mai aştepte puţină vreme, pentru că timpul ăi va arăta dacă nădejdea pe care a căpătat-o el, este chiar nădejdea. Ştiu mulţi ortodocşi care nu deznădăjduiesc. Aşa că pricina ar putea fi sufletul omului şi sigur că fiecare are dreptul şi libertatea de a alege. Poate să-şi urmeze chemarea inimii lui, dacă este sinceră, dar să se roage, să se roage, să se roage cât mai mult şi cred că până la urmă tot trebuie să ne oprim undeva şi acest undeva n-aş vrea să fie dat decât de emoţiile noastre.

Părinte Savatie, o ultimă întrebare. O boală a sufletelor noastre este şi împrăştierea minţii. Care sunt consecinţele duhovniceşti ale împrăştierii minţii?

Părintele Savatie: Tot răul vine de la împrăştierea minţii, pe fiecare îl cucereşte în felul său. Dar, Adam s-a împrăştiat cu mintea când a fost amăgit de vrăjmaş. Şi-a desprins mintea de la Dumnezeu, l-a uitat şi s-a dus cu mintea la poamele despre care-i vorbea dracul: vei fi aşa, vei fi frumos, vei fi deştept. S-a dus cu mintea în altă parte. S-a împrăştiat cu mintea. Aşa că tot răul a început de la împrăştierea minţii.

(Text preluat din cartea:

Savatie Baştovoi – Puterea duhovnicească a deznădejdii, 

Editura REÎNTREGIREA, Alba Iulia, 2005)

http://www.ceruldinnoi.ro/print/Pr_Savatie%20Bastovoi.htm

Nu-i singur Iuda vinovat


Nu-i singur Iuda vinovat
de sangele ce sa varsat.
Nici marii preoti, nici Pilat,
ci lumea-ntreaga prin pacat!
si eu, si tu... 

Nu drumul greu spre Golgota,
nici biciul, cand Iisus cazu.
si daca crucea grea era,
povara noastra si mai grea!
si eu, si tu... 

Nu patru cuie L-au strapuns,
cand El pe cruce se-asternu.
Ci noi, cu sufletul ascuns,
cu mii de patimi L-am strapuns!
si eu, si tu... 

Nu doar batranii carturari,
nu doar mai marii preoti, nu!
si noi am ras cu ochi murdari,
si noi suntem cei doi talhari!
si eu, si tu... 

si nu ostasilor prin sorti
camasa alba si-o dadu.
Ci tuturor! Dar tu n-o porti!
si, fara ea, toti suntem morti!
si eu, si tu... 

Nu doar in stanci, sub lilieci,
nu doar sub lespede zacu.
Ci L-am acuns ca pentru veci
sub piatra unor forme reci,
si eu, si tu... 

si-acum Iisus cel condamnat
azi El te-ntreaba: "Da sau nu?
Esti tu sau nu esti vinovat?"
Eu am spus da! si-am fost iertat.
Eu am spus da.
Dar tu? Dar tu?...
de Costache Ioanid

vineri, 3 aprilie 2015

Ce nu te doboară te face mai puternic

Emoțiile sunt ca niște clape de pian pe care noi le atingem, când vrem, cum vrem. (...) Toți avem probleme. Modul în care reacționăm la problemele vieții devin probleme. Te superi, te descarci, te explici, ierti, iubesti rana si persoana care a facut rana si trece. Daca cauti dreptatea sau vrei sa te razbuni ai deja două probleme. Schimbați logica pierderii, deceptiei. S-a pierdut și gata. Viața este un dans între cutremur și echilibru. Orice cutremur așează lucrurile, le decantează, reașează valorile. Ai sansa sa cunosti oamenii din jur, sa stii cine sunt ei cu adevarat, pe cine te poti baza...''Prietenul la nevoie se cunoaste''. Ce binecuvantate sunt situatiile care iti arata adevarata fata a celor din jur! Ce fericire sa afli cine sunt cu adevarat oamenii care afiseaza masti peste masti. Multumesti Domnului ca a slobozit ispita, situatia...Mergem fericiti inainte ca suntem mai caliti. "Ce nu te doboară te face mai puternic" Nietzsche

Totul se poate repara în afară de moarte!...Hrisostom Filipescu

Legea naşte farisei, harul naşte oameni liberi

Bunul simţ este facultatea de a deosebi binele de rău. Raţionament de tip euristic. Noi sensuri, noi înţelesuri. Slabi sau puternici, influenţabili sau nu, cu emoţii primare sau îngrijite, dorim să căutăm partea bună din noi, din cei din jur şi din evenimentele cotidiene. Porți prospețimea inimii tale mereu. Tu alegi dacă mai târziu vei scrie în jurnalul minții tale despre vise sau despre regrete, despre frică sau despre curaj, despre pasiune sau despre compasiune. Trăiește şi iartă! Sufletul nostru dialoghează. Legea naşte farisei, harul naşte oameni liberi. Credinţa nu este o datorie de împlinit, ci un act de iubire. Pune tot pe foc şi arde pagini. Astăzi începe viaţa ta… Ieromonah Hrisostom Filipescu

Gustăm iertarea, pacea şi speranţa

Minte-emoţie-comportament 

Mintea noastră consumă multe resurse şi se adaptează zilnic la noi trăiri, la noi provocări. Mintea este un panou pe care proiectăm mereu vrute şi nevrute. Inconştientul e un loc unde adeseori nu ai vrea să intri, un loc plin de conflicte nerezolvate purtate încă din copilărie. Şi paradoxal, în inconştient există toate resursele necesare pentru a supravieţui. Inconştient pozitiv, inconştient psihanalitic. Logică inconştientă versus logică conştientă (emoţii, acţiuni, gânduri, credinţe). 

Cu inteligenţa noastră ne creăm singuri probleme pe care încercăm să le rezolvăm. Atunci când ne învinuim singuri pentru diferite lucruri pe care le-am gândit sau le-am făcut cândva, adeseori nici nu mai avem nevoie să fim acuzați de alții. Știm să o facem „bine”, uneori prea bine! Factorul de insecuritate a responsabilizării propriei conştiinţe poartă dureri ale eului moral. De tine însuţi nu te poţi ascunde şi mai devreme sau mai târziu travaliul de a te privi aşa cum eşti trebuie înfruntat şi acceptat. „Sentimentul ruşinii” reprezintă sensibilitatea morală a dorinţei de îndreptare, de schimbare în mai bine, de creştere armonioasă. Dezlegi, eliberezi, corectezi, protejezi. Gândeşti altfel despre tine în relaţie cu eu-tu-situaţie. E alegerea ta! Menţinerea iertării înseamnă corectarea mentalului de fiecare dată când mă trezesc în „contracte”. Observarea propriei dependenţe şi alegerea de a pleca din „baltă”. Schimbarea ta declanşează schimbarea celuilalt. Dă-ţi voie şi alege să ieşi din buclă. Într-un sistem o problemă rămâne o problemă pentru că fiecare îşi joacă rolul. 

Nu poţi controla comportamentul celuilalt şi nici comportamentul celuilalt nu îţi dă ţie valoare. Stăm în viitor visând, sau în trecut regretând. Copiii stau în prezent și sunt conectați mereu la tot ce e viu. Chiar dacă îţi place o haină foarte mult şi corpul creşte şi nu mai încapi în ea, la un moment dat e nevoie să te dezbraci de ea şi să-ţi cauţi haina. Mergi odată cu schimbările din viaţa ta. După cum certificatul de căsătorie nu îți oferă un certificat de garanție, tot la fel nu poţi controla totul prin „contracte” cu tine sau cu cei din jur. Oricând poate apare neprevăzutul şi e nevoie să fii pregătit emoţional şi mental pentru orice. Trecem prin toţi paşii pierderii, travaliul pierderii (şoc, negare, tristeţe, acceptare) şi gustăm iertarea, pacea şi speranţa.

Comunicarea este o formă exterioară a unei realităţi interioare. Unii au cicatrici pe suflet, alții au cicatrici pe trup, însă omul trebuie iubit cu răni cu tot. Iubeşte şi rana şi pe cel ce a făcut rana! Nu ajută să găsim un vinovat şi să plângem de milă victimei, ci să căutăm soluţii reale. Dacă e să ne luăm „după ochi pentru ochi”, toţi rămânem orbi. Nu ai putut ventila sau nu ai putut vorbi despre ce ai simţit atunci, e un început bun să vezi cine eşti acum, ce s-a dărâmat şi ce a rămas în picioare. Schimb emoţia din duşman în amic, o trăiesc şi o înlocuiesc cu ceva bun. Jelesc ce am de jelit şi merg mai departe! Lacrimile se transformă în gânduri şi devin parcă un organ interior care ne ajută să vedem mai bine. Te doare? Da-ti voie sa te descarcaci. Nu uita că sentimentele îngropate de vii nu mor niciodată! Povestim, e o muncă de arheologie interioară. Avem nevoie să ne îndreptăm mintea pe o gândire magică. 

Nu putem pune mintea în clor, dar putem ierta, putem face oricând „actualizare” la „programul” nostru interior. Iertarea dă naştere la sentimente, gânduri, comportamente pozitive. Şi e super ofertă să-ţi faci acest cadou! De astăzi, nu de mâine. Ieromonah Hrisostom Filipescu

joi, 2 aprilie 2015

DOAMNE, TU ŞTII TOATE, TU ŞTII CĂ TE IUBESC

Nu ştiam unde să Te găsesc. Nu ştiam cum să ajung la Tine. Eu am greşit, Tu m-ai iertat şi iubit şi nu mai conta nimic. Vântul îmi aducea vocea Ta. Iarba mă atingea cu atingerea Ta. Şi în sufletul meu erai Tu. Te căutam. Vroiam să Te văd şi să Te mângăi. Să Te pipăi, să Te iau în braţe şi să urlu de durere că eşti cu mine. Sau de bucurie. Să mă topesc în îmbrăţişarea Ta în clipa potrivită a mântuirii mele. Nu eu Te căutam pe Tine, ci Tu mă căutai şi eu trebuia să mă las găsit. Doamne, mi-e sete de Tine!…
Omul fără Dumnezeu nu este fericit. Dacă Dumnezeu nu este pe primul loc în viaţa mea, nu este pe nici un loc.
Chiar dacă eu nu vreau, nu ştiu, nu pot, Tu, Doamne, mântuieşte-mă! Doamne când e nevoie tună în fiinţa mea şi taie cu ascuţişul cuvintelor lutul ce nu mai are temelie bună. Fără de Tine mă voi înstrăina de tot binele. Aproape fii de mine, când mor şi înviez şi strânge-mi cioburile vieţii risipite... Doamne, izbăveşte-mă de această suferinţă sau mai bine vino şi tu în această suferinţă ca să o împărţim cinstit la doi! 
Nu mai înmulţesc vorbele. Arunc toate cuvintele. Și pe cele ce nu s-au spus încă…
Eu știu și simt că ești aici, acum!  Doamne, Ți-am spus astăzi că Te iubesc ?! Hrisostom Filipescu